Reportaj
Satul în care veacul curge mai încet

Satul în care veacul curge mai încet

Dumitru Manolache, 18 Iulie 2012

Biserica de ţară adună în chipul ei nu numai valurile timpului istoric ce se răstoarnă peste sat, ci mai ales viaţa aşezării, primită spre vindecare într-un mod ceva mai diferit faţă de oraş. Şi asta pentru că la sat veacul "curge" mai încet, evenimentele se împlântă mai adânc în lucruri şi oameni, iar "apucăturile" se lecuiesc mai greu. De aceea şi Dumnezeu îi hăruieşte slujitorului de la ţară mai mulţi talanţi, de vreme ce el trebuie să fie, deodată, şi tată, şi învăţător, şi preot-duhovnic, şi medic, şi frate, şi vecin, şi tot ce îndeobşte satului nu-i prisoseşte. Parohia Plopii Slăviteşti, din Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, mărturiseşte convingător acest adevăr.

Satul Plopii Slăviteşti, din judeţul Teleorman, pare a o fi rupt cândva la vale de pe dealurile din jur. Iar "scurgerea" lui spre albia Oltului este stăvilită doar de braţele nevăzute ale Bisericii "Sfântul Nicolae", ce s-a înfipt spre a ţine lumea pe loc undeva pe la mijlocul prăvălirii. Desluşim în plasticitatea acestei imagini sensul adânc al unei zidiri ce scapă de regulă observării. Şi anume că biserica ţine omul în echilibru, în datul lui firesc, adică în legătura lui pe verticală cu cerul şi pământul. Restul este doar adăugire, îngroşare, subţiere pe orizontală, a ceea ce ne-am obişnuit să numim, uneori confuz, alteori inadecvat, mult prea simplu: viaţă.

Nevoirea în Hristos spulberă rătăcirea şi vindecă

Am desluşit taina acestei lucrări în cuvintele şi misiunea tânărului părinte paroh din satul Plopii Slăviteşti, Cezar Ionescu, pe care l-am cunoscut într-o zi din această vară, când vişinile sângerau prin pomi sub tăietura amiezii.

Cucernicia sa ne-a spus: "Trăim aici un sentiment puternic de familie, de unitate, foarte prezent, foarte viu. Această stare dă bucurie preotului că este păstor de suflete. Trebuie să urmăm nevoinţa în Hristos, trebuie să dobândim permanent dobândirea Duhului Sfânt, să urmărim curăţirea de păcate şi să-i naştem în Hristos pe oameni. Să le arătăm că viaţa în Hristos este cea care biruie orice ispită. Orice dezamăgire. Orice neajuns material. Orice neînţelegere. Şi că viaţa în Hristos, în poruncile Lui, aduce plinătate fiinţei umane. Mai ales într-o zonă în care încă mai bântuie o serie de superstiţii. Avem aici, din acest punct de vedere, un ogor mai înţelenit. De aceea, noi, cei din Teleorman, trebuie să ne luăm mult mai în serios misiunea. Există o presiune puternică de a intra în acest duh al lumii, dezamăgit fiind de multitudinea de probleme şi de multele abateri de la credinţă. Însă, dacă preotul trăieşte autentic în Hristos, dacă cere cu sinceritate harul şi ajutorul lui Dumnezeu, asemenea rătăciri pot fi îndepărtate.

Problema care se pune nu este de greutate, ci de atitudine, de orientare spre Hristos, dar şi de pocăinţă autentică a preotului".

"Acasa" părintelui Cezar Ionescu şi împlinirile lui

În ceasul petrecut în "acasa" părintelui Ionescu, am avut prilejul să vedem, concret, roadele misiunii lui. Începutul l-a făcut chiar cu familia cucerniciei sale, care a ajuns în acest sat acum opt ani şi care de şase ani s-a mutat cu totul în curtea bisericii, unde şi-a ridicat o căsuţă, unde a plantat pomi, viţă-de-vie, trandafiri, unde creşte albine şi unde a finalizat o amplă lucrare de reparare a sfântului lăcaş.

Satul trăieşte acum în viaţa familiei lui, aşa cum aceasta a devenit parte din viaţa satului. Soţia părintelui, Otilia Ionescu, predă desenul şi educaţie plastică la cele trei şcoli din comună.

"Eu sunt din Iaşi. Aici, în curtea noastră, ne-am făcut cerul. Acum încercăm şi în afara curţii", ne spune domnia sa. "Viaţa de soţie de preot de ţară nu este grea. Dacă ştii să te mulţumeşti cu ce ai, nu este grea deloc. La şcoală, încerc să transmit copiilor dragostea de frumos, de tradiţii, de Dumnezeu. Ei îndrăgesc foarte mult icoana pe sticlă. E mai apropiată de vârsta şi înţelegerea lor", ne mai spune doamna preoteasă Ionescu.

Împlinirea părintelui, de loc din oraşul Turnu Măgurele, numără şi darul pruncilor pe care Dumnezeu i-a dat. Tânăra familie are doi copii, o fată şi un băiat, iar al treilea este pe cale să vină.

Dar despre acestea părintele vorbeşte numai atât cât să-i putem înţelege starea de sătean al cerului şi de om al locului, de-acum. Ceea ce este însă important trebuie să vedem. Aşa că ne invită în biserică, unde ne povesteşte istoria ei.

Sfinţii slăviteştilor din satul ceresc din biserică

"Biserica Plopii Slăviteşti este construită în 1866 de către boierul Costea Slăvitescu. Este cea mai veche biserică în uz din comună. Se spune despre boierul Costea Slăvitescu că ar fi mers alături, în satul Dudu, să ia Sfintele Paşti, şi o bătrână foarte credincioasă l-ar fi dojenit că intră în faţă, uzând de poziţia lui socială. În sat, la vremea aceea, erau doi boieri: Plopeanu şi Slăvitescu, de la care şi-a luat numele şi satul. Bătrâna i-ar fi spus că dacă vrea să ia primul Paşti, să-şi ridice biserică la el în sat. Aşa a început boierul să facă cărămidă pe moşia sa, undeva la deal de cimitirul satului, cu care a construit biserica", spune părintele.

Lăcaşul, cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae" (un sfânt foarte iubit în zonă), este curat şi de o frumuseţe odihnitoare, semănând cu biserica unui schit. Este ridicat în stilul zonei, în formă de navă, fiind singura biserică din comună amplasată pe deal. Pe aici trecea pe vremuri şi drumul principal al satului.

Biserica este pictată în tempera, în stil ţărănesc.

Privim chipurile sfinţilor şi parcă ei ar fi coborât cu "satul" lor din cer printre ţăranii din Plopii Slăviteşti. O linişte şi o pace cu miros de puf de salcie îi aureolează. Ni-i închipuim cum stau ei de vorbă cu slăvitenii şi cum le poartă spre scaunul Domnului rugăciunile, lacrimile, nunţile, naşterile şi mai ales rătăcirile, ca să se bucure după aceea, ca să se cureţe şi să capete chip de lumină. Şi ni-i mai închipuim cum colindă cu ei în seara Crăciunului sau cum îi iau sub braţele lor şi-i trec peste Olt când râul îşi rupe zăgazurile.

După acest popas "în cerul" părintelui Ionescu, am pornit-o mai departe, prin satele teleormănene, ca să cunoaştem la ea acasă lucrarea Cuvântului în lume şi pe credincioşii care se nevoiesc tăcuţi în satele lor de după dealuri şi în bisericile lor, alături de preotul - tată, învăţător, duhovnic, medic, frate şi vecin.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!