Reportaj
Satul lui Pătru din Dâmboviţa

Satul lui Pătru din Dâmboviţa

Raluca Brodner, 11 Octombrie 2012

 

Nu este pentru prima dată când poposim în satul Pătroaia. Mănăstirea nou-construită a fost cea care ne-a îmbiat să descoperim aceste locuri puţin cunoscute din cuprinsul Câmpiei Burnasului. Apoi, informaţiile conform cărora  aici a fost construită prima şcoală cu predare în limba română din judeţul Dâmboviţa, precum şi salba de biserici vechi, reperele istorice de mare însemnătate, ospitalitatea oamenilor şi răsfăţul de a gusta din roadele toamnei stropite peste an de apele Argeşului ne-au făcut să ne întoarcem. Şi o vom face ori de câte ori ne va fi dor de Pătroaia şi oamenii săi. 
 
 
Câmpia. Nesfârşită, greu de cuprins chiar şi cu privirea. Însingurată, cu ogoarele sterpe, ca după culesul roadelor. Cu drumuri prăfuite, vânturi ce suflă cu putere, oameni munciţi cu feţele înnegrite şi supte de soarele verii. 
Pătroaia, un sat de câmpie. Aşezat în sud-vestul judeţului Dâmboviţa, la 80 km de Bucureşti, este unul din cele opt sate ale comunei Crângurile. Aproape pe jumătate este tăiat de râul Argeş, o binefacere pentru culturile de cereale şi de legume ale sătenilor. În trecut, aceste locuri erau intens tranzitate, deoarece pe aici trecea unul din cele mai importante drumuri comerciale ale Munteniei. De asemenea, şcoala din Pătroaia, prima cu predare în limba română din judeţ, a fost un important centru de cultură. 
 

Un cătun - centru economic, cultural şi politic

 
Denumirea satului cunoaşte o vechime seculară, atestată de documente. Astfel, în cartea lui Gheorghe Duca-voievod, de la anul 1674, de către Pârvu Cantacuzino se consemnează faptul că moşia Pătroaia a aparţinut, pe vremea lui Radu-Vodă (1664-1669), feciorilor unei oarecare Stana, între care s-a numărat şi Pătru. De la acel Pătru satul şi-a luat numele de Pătroaia. 
Faptul că Pătroaia a fost un important centru economic, cultural şi politic rezultă din documentul din 15 martie 1746 prin care Neofit Cretanul, mitropolitul Ţării Româneşti, „iartă din Rumânie pe toţi rumânii ce au aparţinut mitropoliilor din Târgovişte şi Bucureşti şi ca despăgubire cumpără moşia ce se cheamă Pătroaia, cu biserica de piatră, cu case de piatră şi cu pogoane de vie drept talere 3500“ (George Potra, „Tezaurul documentar  al judeţului Dâmboviţa 1418-1800“).
În secolul al XVIII-lea, satul Pătroaia este menţionat printre puţinele târguri sezoniere din satele Ţării Româneşti. Acest târg ţinea între 24 iunie şi 6 iulie şi la el veneau nu numai negustori din satele învecinate, ci şi de la oraşe. Desigur că existenţa acestui târg trebuie legată de înfiinţarea celei mai importante şcoli săteşti din judeţ din secolul al XVIII-lea, şcoală ce a luat fiinţă datorită lui Neofit Cretanul, prin hrisovul lui Constantin Nicolae Voievod din 3 iunie 1746.
 

„Străbunicul meu a reconstruit şcoala din Pătroaia Vale“

 
Coborând pe firul istoriei, hrisovul domnesc din 17 martie 1753 spune că şcoala este de mare folos pentru toată obştea. Aici puteau învăţa carte atât copiii locuitorilor din împrejurimi, cât şi din alte părţi. Mai mult, încă din partea de introducere a hrisovului din 3 iunie 1746 se precizează că mitropolitul ţării trebuia să meargă la Pătroaia, la târgul anual, unde se aduna multă lume, pentru învăţătura norodului. Caracterul democratic şi popular al şcolii rezultă şi din faptul că cei ce învăţau la această şcoală nu erau obligaţi să-l plătească pe dascăl, acesta fiind plătit cu 5 taleri lunar de către mitropolie. 
Nicolae Ionescu a fost unul dintre învăţătorii care au luminat minţile fiilor de ţărani în străvechea şcoală a Pătroaiei. Viorel Dumitru Baciu este unul dintre nepoţii săi, care s-a născut în aceste locuri şi care, după o viaţă de zbucium la oraş, s-a hotărât să-şi liniştească bătrâneţile în casa construită pe pământul strămoşilor. 
„Eu mă trag dintr-un mare neam de învăţători şi preoţi. Străbunicul meu a reconstruit şcoala din Pătroaia Vale, iar bunicul pe cea din Pătroaia Deal. Eu am învăţat în şcoala veche, care avea două clase, un hol mare, cancelarie. Clasele erau foarte mari, iar una dintre ele avea scenă“, îşi aminteşte Dumitru Baciu. Despre viaţa de acum a sa şi a soţiei sale spune că „pentru a rezista aici, trebuie să munceşti. Nu munceşti, nu ai“, iar despre satul copilăriei: „Era mai bine atunci. Începuse era industrializării, toată lumea era la serviciu, iar copiii erau destul de liberi. Spre deosebire de epoca actuală, cei mici erau mult mai bine crescuţi. Era o disciplină extraordinară în şcoală.“
 

La umbra stejarului secular

 
Un reper important al satului, care atrage atenţia nou-veniţilor, este Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, astăzi monument istoric, a cărei construcţie a început în 1690. Îngrijită, proaspăt renovată, această bisericuţă a fost ridicată pe locul unei foste mănăstiri greceşti. 
Lângă poartă, la intrarea în sfântul lăcaş, vechi de aproape patru secole, un stejar falnic scrutează cu braţele sale puternice înălţate spre cer toate zările văzduhului, ca un brav străjer pus de pază. 
La umbra sa, aproape de trunchiul pe care mai mulţi de cinci copii cu braţele întinse abia reuşesc să-l cuprindă, după slujbă, sătenii mai poposesc de vorbă. Aşa am aflat că la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, locuitorii satului au participat la marile bătălii precum eliberarea socială şi naţională (războiul de independenţă, răscoalele din 1888 şi 1907). În anii 1919 au avut loc mişcări ţărăneşti în Pătroaia Vale şi într-un alt sat vecin, Potlogeni, pentru nerespectarea promisiunilor făcute pe front cu privire la împroprietărire. Pentru eliberarea ţării de sub jugul fascist, în al Doilea Război Mondial, mai mulţi locuitori din Pătroaia şi-au dat viaţa.
Tot la stejar este staţie pentru microbuzul şcolii, care îmbarcă elevii ce vin de la şcoala de peste drum de biserică, aproape de căminul cultural. 
La ieşirea din sat, aproape de zăvoiul Argeşului, cum numesc localnicii locul, se vede în depărtare un nor dens de praf. Când se limpezeşte imaginea, o turmă de capre gălăgioase se apropie. Sunt mânate de o femeie cu chip de pustnică. Niculina Oproiu are 58 de ani şi păzeşte caprele satului. Păstoritul este singura ei sursă de existenţă. Este un om simplu. Deşi în vârstă, de sub broboada care îi lasă la vedere ochii speriaţi, nu i se vede nici un fir de păr alb. O cruce cu şirag de boabe din lemn  se ghiceşte la gâtul slab şi ridat. Nu are multă şcoală, însă bunul-simţ al omului de la sat o îndeamnă ca la plecare să ureze scurt şi apăsat „sănătate“, bucuroasă că a scăpat de străinii care i-au apărut în cale.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!