Savantul care a măsurat lumea cu iubirea lui Dumnezeu

Ciprian Bâra, 18 Iunie 2008

Matematician, fizician şi filosof francez, având contribuţii în multe domenii ale ştiinţelor exacte, Blaise Pascal este cunoscut şi pentru faptul că şi-a dedicat viaţa filosofiei şi teologiei, după o experienţă religioasă specială, trăită în 1654. În onoarea contribuţiilor sale în ştiinţă, numele Pascal a fost dat unităţii de măsură pentru presiune, precum şi unui limbaj de programare.

Regiunea franceză Auvergane a dat lumii o personalitate cu care se va putea mândri până la sfârşitul veacurilor. În Clermont - astăzi Clermont-Ferrand -, la 19 iunie 1623, s-a născut Blaise Pascal, al treilea copil al lui Etienne Pascal şi singurul său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, micul Blaise crescând foarte afectat de această pierdere. În 1632, Etienne şi cei patru copii ai săi au părăsit Clermont, pentru a se stabili la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai atipice asupra educaţiei, a hotărât că Blaise nu va învăţa nimic despre matematică până la vârsta de 15 ani.

Nu a mers niciodată la şcoală

De mic copil, Pascal a dat semne că posedă însuşiri speciale şi o minte neobişnuit de ageră. Prin scurtele sale răspunsuri, cât şi prin întrebările pe care le punea asupra naturii lucrurilor, a dat reale speranţe tatălui său că va deveni un tânăr remarcabil.

Tatăl micuţului Pascal s-a arătat deosebit de stăruitor în grija faţă de familie, iar statutul de unic fiu al lui Blaise şi deosebitele sale însuşiri, pe care tatăl le remarcase imediat, au născut o afecţiune foarte strânsă între cei doi, încât tatăl nu s-a îndurat să-l încredinţeze altcuiva pentru a primi o educaţie, ci s-a hotărât să-l educe şi să-l formeze el însuşi. Copilul Pascal nu a cunoscut niciodată vreun colegiu şi nici nu a avut vreodată un alt dascăl în afară de tatăl său.

Primul principiu pe care tatăl său l-a aplicat în educaţia lui Blaise a fost acela de a-l ţine mereu ocupat şi activ. Toate discuţiile cu tatăl său despre rostul studierii limbilor străine, cu regulile lor de gramatică, l-au ajutat pe Blaise, ca atunci când a venit timpul să le înveţe cu adevărat, deja să le ştie.

„Fratelui meu îi plăceau foarte mult aceste discuţii, dar voia să ştie mai cu seamă rosturile tuturor lucrurilor. Şi cum ele nu sunt toate cunoscute, când tata nu le arăta sau când îi vorbea numai despre acelea care se citează de obicei, care, la drept vorbind, nu sunt decât pretexte, asta nu-l mulţumea deloc, deoarece el avea o mare precizie în discernerea adevărului şi a neadevărului; şi se poate spune că totdeauna adevărul a fost singura preocupare a minţii sale, fiindcă nu l-a satisfăcut nimic mai mult decât cunoaşterea lui. Aşa că, încă din copilărie, nu se pleca decât în faţa adevărului evident, iar când nu i se aduceau argumente raţionale, le căuta el însuşi - şi, când se apuca de ceva, nu se lăsa până nu găsea tot ce-i putea da o satisfacţie deplină“, povesteşte despre fratele său în biografia pe care i-a realizat-o una dintre surorile lui.

Cot la cot cu savanţii

Deşi tatăl său îi lua din faţă toate cărţile referitoare la matematică din dorinţa de a-l învăţa limba latină, tânărul Pascal a început să deprindă din arta realizării figurilor exacte la vârsta de 12 ani, descoperind că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte“. Şi asta foarte simplu. În orele sale de recreere, fiind singur într-o sală, unde avea obiceiul de a se distra, lua o bucată de cărbune şi desena figuri pe ochiurile de geam, căutând mijloace de a face un cerc perfect rotund, un triunghi ale cărui laturi şi unghiuri să fie egale, şi alte lucruri asemănătoare. Căuta apoi proporţiile figurilor între ele.

Când a văzut toate acestea, tatăl său, la sfatul bunului său prieten, domnul Le Pailleru, care era savant, i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“ lui Euclid.

La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoţească pe tatăl său la întrunirile lui Mersenne de la Paris, la care participau Roberval, Auzout, Mydorge, Desargues, ultimul devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal.

„Fratele meu sta cot la cot cu ei, atât în ce priveşte examinarea, cât şi în ce priveşte elaborarea era dintre aceia care aduceau cel mai des lucruri noi. Vedeai deseori că, în acele probleme care veneau din Italia, din Germania, sau din alte ţări străine, părerea lui conta mai mult decât a oricărui altul; căci avea un spirit de pătrundere aşa de mare că, uneori, descoperea greşeli neobservate de ceilalţi. Şi, totuşi, nu folosea pentru studiul geometriei decât orele sale de recreaţie, căci tot timpul învăţa latina după reguli făcute anume de tatăl meu“, spune sora lui, referindu-se la conferinţele săptămânale, la care erau prezenţi toţi cunoscătorii Parisului.

Pascalina - primul calculator mecanic

În tot acest timp, tatăl său simţea o bucurie nespusă văzând progresul fiului său în ştiinţă, dar nu s-a gândit că o străduinţă atât de mare la o vârstă destul de fragedă poate dăuna sănătăţii. Şi cu cât se apropia de vârsta de 18 ani, sănătatea viitorului savant era din ce în ce mai şubredă. Dar cu toate acestea, starea firavă de sănătate nu l-a putut opri pe Blaise Pscal din preocupările sale obişnuite.

În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul, pentru a locui la Rouen, unde tatăl său a fost numit colector de taxe pentru Normadia de Sus şi unde Blaise publică, în februarie 1640, „Eseul despre secţiunile conice“. După ce a lucrat 3 ani, între 1642 şi 1645, Pascal a inventat primul calculator mecanic, „Pascaline“ pentru a-l ajuta pe tatăl său în munca sa de colector de taxe.

Această lucrare a fost socotită ca un lucru nou, căci prin ea s-a găsit mijlocul efectuării tuturor operaţiilor automat, cu o exactitate uimitoare, fără să fie nevoie de raţionament.

În 1648, Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălţimea şi a dedus că vidul există deasupra atmosferei, iar în mai 1653, Pascal scrie „Tratatul despre echilibrul lichidelor“, în care explică legea presiunii

Revelaţia din 1654

În 1654, Blaise Pascal trăieşte o revelaţie religioasă care îi va schimba complet felul de-a fi, precum şi interesele cognitive. Acceptând şi asumând adevărul religiei creştine într-un mod profund personal, dar şi cât se poate de firesc, Pascal îşi marchează definitiv destinul. După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea jansenistă Port-Royal des Champs, la 30 km sud-vest de Paris şi publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656. Odată cu retragerea sa la Port-Royal, asumarea completă a trăirii creştine era săvârşită. Pascal îşi impune un mod de viaţă auster, retras.

Începând cu acest moment, lumea îl va putea descoperi pe acel gânditor profund religios, care a elaborat proiectul unei Apologii a creştinismului, rămasă cu un titlu provizoriu, „Cugetări“.

Nedesăvârşită, datorită unei morţi premature, această lucrare a rămas într-o formă fragmentară. Găsite după moartea lui Pascal, manuscrisele sunt expresii ale gândurilor sale consemnate pe bucăţi de hârtie, de diferite dimensiuni, pe măsură ce-i veneau în minte. Cu pana sau cu creionul, îşi nota ideile, cugetările, care erau rodul unor îndelungate meditaţii sau frânturi de gând spontane. Demnă de remarcat este intenţia iniţială a lui Pascal în privinţa metodei sale de a scrie.

„Voi scrie aici gândurile mele fără ordine, dar poate nu într-o confuzie lipsită de scop. Aceasta este veritabila ordine care-mi va marca obiectul chiar prin dezordine. I-aş acorda prea mare onoare subiectului meu, dacă l-aş trata în ordine, pentru că vreau să arăt că el este incapabil de ordine.“ („Cugetări“, 373).

Pascal respinge sistemele exclusiv raţionale, cu atât mai mult cu cât cugetările sale se îndreaptă spre analiza fiinţei umane şi a lui Dumnezeu la un nivel existenţial, ce depăşeşte posibilităţile de reprezentare ale intelectului.

Moare la 39 de ani, pe 19 august 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac, şi este înmormântat în Cimitirul „St. Étienne-du-Mont“, în Paris.

Pariul lui Pascal: Se presupune, asemenea cazului unui pariu, că există două variante, existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi sau non-existenţa acestora. Putem alege una dintre aceste variante. Dacă prima variantă este adevărată şi Dumnezeu există, cei care au mizat pe ea au numai de câştigat. Ceilalţi, în schimb, au pierdut totul, pentru că îşi vor primi pedeapsa pentru necredinţa lor. Pe de altă parte, dacă a doua variantă este cea adevărata, iar Dumnezeu şi viaţa de apoi sunt doar nişte himere, cei care au pariat pe existenţa lor nu au câştigat nimic, dar nici nu au pierdut nimic.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!