Documentar
Scara Sfântului Ioan Sinaitul în iconografia ortodoxă

Scara Sfântului Ioan Sinaitul în iconografia ortodoxă

Gheorghecristian Popa, 13 Martie 2010

Printre scenele cele mai importante zugrăvite pe pereţii bisericilor în manieră bizantină tradiţională, „Scara cerească şi mântuitoare de suflet“, numită şi „Scara dumnezeiescului urcuş“, este de o încărcătură duhovnicească unică. Această reprezentare sintetizează în culori toată profunzimea „Scării (Klimax)“ scrisă de Sfântul Ioan Sinaitul şi este pictată, de obicei, în pronaosul bisericilor mai vechi, în trapezele mănăstirilor din Sfântul Munte Athos sau pe zidurile exterioare ale mai multor mănăstiri din nordul Moldovei. Analizate în detaliu, aceste reprezentări iconografice ale Scării pot fi considerate adevărate catehisme de viaţă duhovnicească.

„Odată ce a pus piciorul pe scara pe care S-a sprijinit Dumnezeu, omul urcă neîncetat... şi fiecare treaptă duce mereu spre lumea de dincolo“, spunea Paul Evdochimov. Această imagine a urcuşului mistic al omului către Dumnezeu, însoţită de contemplarea icoanei Scării Sfântului Ioan Sinaitul, cutremură sufletul, mişcă voinţa şi încălzeşte simţirea.

Scara este un simbol important în tradiţiile spirituale ale lumii, însă, în creştinism capătă o importanţă deosebită, strâns legată de Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului prin unire cu El. Cele două axe paralele, ce unesc pământul cu cerul, simbolizează firea dumnezeiască şi firea omenească ale lui Iisus Hristos şi susţin 30 de trepte, reprezentând cei 30 de ani de activitate pământească a Mântuitorului. Astfel, Hristos „acoperă“ distanţa de la pământ la cer şi face posibilă apropierea între creat şi necreat.

Întemeierea în Hristos ca Dumnezeu şi Om a treptelor arată interdependenţa lor şi faptul că oglindesc dinamismul unui ansamblu organic al vieţii umane. Căderea de pe orice treaptă înseamnă căderea din întemeierea pe Hristos în care virtuţile îşi află împlinirea ca părtăşie la harul ce izvorăşte din firea dumnezeiască.

Urcuşul scării, aventura dumnezeiască a omului

Sfântul Ioan Scărarul sau Sinaitul descrie în opera sa treizeci de trepte ale urcuşului duhovnicesc ce duc la îndumnezeire (teosis), ţelul ultim al nevoinţei duhovniceşti. În reprezentarea inspirată de această scriere, cele treizeci de trepte ale scării duhovniceşti sunt redate prin tot atâtea trepte ale scării care se sprijină pe pământ şi ajunge la cerul simbolizat printr-o boltă din care iese Hristos. Scara se află înclinată la patruzeci şi cinci de grade, sugerând ideea că se cere mult efort pentru ridicarea la niveluri mai înalte de creştere duhovnicească. Păşirea alternativă cu picioarele pe trepte este, după Sf. Teofan Zăvorâtul, simbol al faptului că acest urcuş sau proces de înduhovnicire este străbătut atât cu sufletul, cât şi cu trupul, de către omul întreg.

În unele reprezentări iconografice este vizibil faptul că se poate cădea şi de pe ultima treaptă, nu întâmplător aleasă ca treaptă a iubirii, căci, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!“. Urcuşul scării este o adevărată „aventură“ dumnezeiască a omului. Pe de altă parte faptul că scara are ultima treaptă în iubire arată că în iubirea desăvârşită voinţa omului ajunge în libertatea Duhului, la unirea desăvârşită a voinţei umane cu voia lui Dumnezeu. În vârful scării este reprezentat în fresce Hristos, ceea ce arată că rostul suirii este apropierea de Dumnezeu în Hristos; cei ce urcă privesc astfel nu la trepte ca la scopuri în sine, ci la Cel care li se descoperă ca ţinta de dincolo de trepte, atrăgându-i în taina dumnezeiască. În unirea cu Dumnezeu omul întreg devine iubire. Urcând pe scară, omul află tămăduirea şi creşterea spirituală prin pătrunderea sa tot mai mare de lucrarea şi lumina lui Dumnezeu.

În simbolismul Scării intră ideea de accedere treptată, după puterea de asimilare a omului, la măsura dumnezeiască. Faptul că distanţa infinită între creat şi necreat este împărţită într-un număr finit de trepte arată că fiecare dintre aceste trepte are o dimensiune infinită, care nu se epuizează prin depăşirea ei. Depăşirea unei trepte înseamnă astfel nu abolirea ei, ci asimilarea ei duhovnicească. Pe de altă parte, urcuşul are un sens în măsura în care nu este plafonat de către nici o treaptă luată ca scop în sine, ci urcându-le pe toate, îşi află sensul doar în atingerea ţintei care este iubirea.

Ultima treaptă, iubirea de Dumnezeu

Vechii iconari din Răsăritul ortodox au fost atât de pătrunşi de învăţătura Scării, încât au ilustrat-o inspirat în numeroase icoane, fresce şi gravuri. La noi o întâlnim mai ales în Moldova, cuprinsă în programul iconografic al câtorva biserici mănăstireşti (Dobrovăţ, Râşca, Suceviţa, „Sfântul Ilie“ - Suceava, Cetăţuia - Iaşi), dar o vedem şi în Ţara Românească la Hurezi.

Scara Sfântului Ioan Sinaitul, pictată pe zidul nordic al Mănăstirii Suceviţa, este cea mai vastă interpretare iconografică românească a credinţei într-o primă judecată imediat după moarte şi una dintre cele mai valoroase compoziţii ale picturii medievale româneşti. Latura de miazănoapte a bisericii Mănăstirii Suceviţa este dedicată temei vieţii călugăreşti, scării virtuţilor duhovniceşti, potrivit învăţăturii despre viaţa călugărească a lui Ioan Scărarul. Patrulaterul scenei este dominat de o scară de lemn ce urcă de jos din dreapta în sus spre stânga într-un unghi de 45° şi ale cărei trepte sunt indicate prin numiri. La dreapta, urcuşul obositor al părinţilor călugări pe scară este însoţit de şase rânduri de îngeri, aşezaţi paralel cu treptele. La stânga, de la fiecare treaptă se văd părinţi călugări prăbuşindu-se în prăpastie şi devenind pradă diavolilor. Unii se ţin încă atârnaţi cu încheieturile genunchilor de scară, în timp ce trupurile se scufundă deja în adânc. Demonii desenaţi ca figuri îngrozitoare de multe feluri se năpustesc cu furie peste cei ce se prăbuşesc. Impresia durabilă a acestui perete atât de pătrunzător pictat este dată în special de împărţirea oblică a celor două jumătăţi prin cele două bârne ale scării, (la dreapta) ordinea clară, treptată a cetelor cereşti, în colorit bogat, (la stânga) zona haotică a groazei, a prăbuşirii trupurilor, cu puterile întunecate, dezlănţuite.

Numai la Suceviţa, între ultimele trepte ale scării, apare o distanţă nefiresc de mare care o face aproape imposibil de urcat. Şi întrucât acest detaliu are un scop foarte precis, în chiar acest interval (dintre treptele cu pricina) iconarii l-au zugrăvit pe unul dintre asceţi căzut şi atârnat de scară cu capul în jos.

Pe treptele scării de la numărul 22 până la 30 se face vădită taina iubirii. Îngerii cetei din faţă ţin deasupra celor care rezistă pe drumul greu cununa fericirii. Ei, cei treji, comunică cu cei ce se exercită în trezvie. De deasupra treptei, din vârf, Fiul Omului iese din pătratul cerului în întâmpinarea celor ce s-au apropiat de El. (Wilhelm Nyssen, Pământ cântând în imagini, 1978, p. 165)

„Urcaţi fraţilor, urcaţi, punând cu râvnă suişuri în inimă!“

La Mănăstirea Dobrovăţ, pe peretele nordic, registrul inferior al picturilor cuprinde o compoziţie consacrată lui Ioan Scărarul. Acesta ţine în mâna stângă un lung filacter pe care este scris textul învăţăturii sale şi priveşte scara pe ale cărei trepte urcă spre cer trei călugări, pe care îi întâmpină cu bunăvoinţă Iisus Hristos. În alte reprezentări, cuvintele scrise pe filacterul pe care îl ţine în mână Sfântul Ioan sunt preluate din ultima parte a cărţii, care începe astfel: „Urcaţi fraţilor, urcaţi, punând cu râvnă suişuri în inimă. Auziţi pe cel ce spune: «Veniţi să ne suim la muntele Domnului şi la casa Dumnezului nostru, a Celui ce a tocmit picioarele noastre ca ale cerbului şi ne-a pus pe noi peste cele înalte pentru a birui în calea Lui»“.

Dedesubt, într-un peisaj muntos, pândeşte un monstru care simbolizează iadul, iar din fundal, un mare număr de credincioşi îşi îndreaptă privirile spre scara virtuţilor. În partea dreaptă a fost înfăţişată Mănăstirea „Sf. Ecaterina“, cu ziduri şi cu turnuri de cetate, cu chiparoşi semeţi, iar în faţa ei doi călugări susţin macheta unei biserici, unul dintre ei fiind identificabil prin inscripţie, Ioan de Raifa. (Vasile Drăguţ, Dobrovăţ, 1984, p. 35)

La Mănăstirea Hurezi, pictura murală - variantă postbizantină a stilului academic paleolog - dovedeşte un program iconografic foarte răspândit în mediul pictural atenian şi cretan din secolele XVI-XVII, introdus şi în pictura românească. Printre scene ca Scara lui Iacob, Viaţa adevăratului călugăr, Arca creştinătăţii, Moartea lui Efrem Sirul, întâlnim o impresionantă reprezentare a Scării lui Ioan Climax.

Scara, aşa cum este zugrăvită pe pereţii exteriori ai unor mănăstiri şi în icoane sau în scrierile Sfinţilor Părinţi, deşi inspiră o oarecare teamă pentru că îl face pe om să-şi pună nimicnicia sa în raport cu slava lui Dumnezeu, în acelaşi timp, ea insuflă un curaj sfânt care-l antrenează pe om într-un urcuş neîncetat până la ajungerea la starea aceea când Dumnezeu coboară în suflet, iar sufletul urcă la Dumnezeu.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!