Documentar
Scara virtuților şi spiritualitatea ortodoxă

Scara virtuților şi spiritualitatea ortodoxă

Duminica a 4-a din Postul Mare este dedicată Sfântului Ioan Scărarul, care prin lucrarea sa duhovnicească „Scara” ne introduce în spaţiul binecuvântat al spiritualităţii ortodoxe. Mâine, în
30 martie, în calendarul ortodox va fi pomenit Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, autorul acestei opere de căpătâi ce descrie lupta duhovnicească.

Spiritualitatea în pers­pectivă ortodoxă are un caracter ontologic. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că ­îm­bră­țișează omul în integralitatea lui, pentru a nu rămâne nimic în afara parcursului său spiritual spre Dumnezeu: nici sentimentele, nici dorințele sale, nici trupul său. Pe toate le îmbrățișează cu dragoste și tandrețe și vede în ele pecetea dragostei și a în­țelepciunii lui Dumnezeu. Se­pară fiecare funcție umană de păcat și recunoaște în firea omului binecuvântarea proniei creatoare a lui Dumnezeu.

O altă caracteristică a spiri­tualității ortodoxe este că se realizează în Duhul Sfânt. Aceas­ta înseamnă că omul depune eforturi pentru a duce „lupta practică a virtuților”, după cum spun sfinții, dar știe că acest lucru nu este capătul drumului; și astfel, dacă dobân­dește cumva vreo virtute, nu se poate semeți.

Creștinul care este pătruns de spiritualitatea ortodoxă își amintește cuvintele Sfântului Serafim de Sarov: „Nu virtuțile sunt scopul vieții, ci dobândirea Duhului Sfânt”. Iar timpul în care-l va cerceta Sfântul Duh pe un om aparține judecății lui Dumnezeu, este dar care se trimite de sus. În mod clar, pentru spiritualitatea ortodoxă, criteriul este dragostea, și toate celelalte există ca să servească dragostea.

Spaţiul predilect de manifestare a spiritualităţii ortodoxe este monahismul, care odată cu apariţia sa în istoria Bisericii a introdus o formă aparte de vie­țuire. Acest lucru însă nu în­seamnă că a apărut și o nouă morală. Biserica nu are o mo­rală aparte pentru mireni și una pentru monahi, nici nu dife­rențiază aceste două categorii de credin­cioși în privința îndatoririlor lor față de Dumnezeu. Viața creș­tină este aceeași pentru toți.

Autentic și adevărat este omul atunci când se sprijină în viața și purtarea sa pe Hristos.

Ceea ce este greu în lume, în monahism se realizează cu o râvnă și atenție deosebită. Monahul năzuiește în viața sa duhovnicească ceea ce e dator să năzuiască oricare dintre credincioși, anume să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Principiile fundamentale ale monahismului coincid în esență cu principiile fundamentale ale vieții tuturor creștinilor. Înde­părtarea spațială de lume are loc pentru a ușura îndepărtarea de lume ca mod de viață. Experiența învață că mântuirea omului în lume este mai grea. Acest lucru nu înseamnă că fuga din lume asigură mântuirea omului, ci doar că este un factor pozitiv și ajutător. Când însă omul se dedică în întregime lui Dumnezeu și voii Lui, nimic nu îi poate împiedica mântuirea.

Monahismul creștin a fost corelat de la început cu isihia. Aceasta este interpretată mai ales ca o stare lăuntrică. Isihia exterioară este căutată pentru realizarea mai ușoară și mai desăvârșită a celei interioare. Isihia nu este inerție sau inactivitate, ci priveghere și lucrare la nivelul vieții duhovnicești. Este o intensă stare de trezvie și o deplină dăruire lui Dumnezeu. Monahul, retras în locuri de liniște exterioară și cercetân­du-se acolo pe sine, reușește să se cunoască mai bine, să lupte radical cu patimile și să-și cu­rețe mai deplin inima, ca să se învrednicească de apropierea și vederea lui Dumnezeu.

Pe drumul desăvârşirii du­hovniceşti avem ca ghid lucrarea „Scara” a Sfântului Ioan Scă­rarul. În această lucrare, el înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Este un tratat ascetic despre părăsirea păca­tului și învățarea virtuților, în vederea obținerii mântuirii. Scopul cărţii este de a fi un îndrumar în urmarea unei vieți închinate întru totul lui Dumnezeu. Metafora scării, asemă­nătoare cu cea din viziunea Patriarhului Iacov, este folosită pentru a descrie modul în care cineva poate urca spre Împă­răția cerurilor, începând cu renunțarea la lume și sfârșind în Rai, împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. Lucrarea este împărțită în treizeci de capitole, fiecare ocupându-se de un păcat sau de o virtute anu­me. Inițial, capitolele erau numite „logoi”, dar astăzi sunt mai cunoscute ca `trepte”. Conți­nutul, ca și în cazul Legilor primite de Moise, nu cuprinde în primul rând reguli, reglemen­tări de tot felul, ci mai ales observații asupra practicilor existente. Adesea, limbajul folosit este metaforic, pentru a ilustra mai bine natura păca­tului sau a virtuții. În ansamblu, tratatul urmează o linie pro­gresivă, pornind de la renun­țarea la lume pentru a ajunge la viața trăită în iubirea lui Dumnezeu.

Chiar dacă vorbeşte despre lepădarea de lume şi de trup, teologia Sfântului Ioan Scărarul nu este îndreptată împotriva trupului, pentru că nu se poate face nimic în absența lui. Nu poți fi mântuit fără el, prin urmare, harul nu poate fi acordat decât în măsura în care este primit și de către trup. Virtutea sufletului se poate întipări în lucrarea cea din afară. De fapt, fiecare luptă as­cetică nu este decât o reafirmare a Întrupării Domnului.

Pământescul își află împlinirea numai în slava lui Dumnezeu. A căuta sensul ultim în ordinea mat­erială fără Dumnezeu înseam­nă a absolutiza relativul, a‑l amputa într‑un mod teribil. Relativ fiind, trupul este legat atât de Dumnezeu, cât și de ceilalți oameni. De aceea, în prim-planul exis­tenţei noastre trebuie să fie iubirea faţă de Dumnezeu, care se obiectivează în iubirea de aproapele, în care vedem chipul lui Dumnezeu.

Urcuşul duhovnicesc pe care ni-l propune Biserica în Postul Mare prin intermediul Sfântului Ioan Scărarul este Scara vir­tuţilor, care ne arată că viaţa noastră însăşi este o călătorie din virtute în virtute. El de­f­­ineşte `scara raiului” ca `în­lănţuire duhovnicească a vir­tu­ţilor ce o compun” şi dă urmă­torul îndemn: `Suiţi-vă, cei care cu osârdie v-aţi aşezat suişuri în inimă, şi ascultaţi pe Cel ce a zis: Veniţi să ne urcăm în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru, Care face picioarele noastre ca ale cerbului şi ne pune întru lucruri înalte, ca să biruim în calea Lui” (cf. Isaia 2, 3). La capătul de sus al scării Se află Dumnezeu, Care este iubire.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!