Lumina literară şi artistică
Scriitoarea Monica Pillat: „Tatăl meu a îmblânzit  singurătatea celulei prin rugăciune”

Scriitoarea Monica Pillat: „Tatăl meu a îmblânzit singurătatea celulei prin rugăciune”

26 Noiembrie 2017

Mă aflu aici în locul tatălui meu și poate că Dumnezeu mi-a dat încă viață pentru a da mărturie despre suferința lui.

După cum știți, tatăl meu a fost arestat în procesul Noica-Pillat, care s-a mai numit și „procesul intelectualilor”. Dar pe lângă acest proces, au existat procesul Rugului Aprins și distrugerea cu bună știință a florii preoțimii ortodoxe și catolice prin întemnițare. De ce a fost considerat semnul scris un dușman al regimului comunist? De ce cărțile și mai ales Biblia au fost considerate cei mai mari dușmani ai acelui regim? Pentru că atât cultura, cât și credința sunt izvoare de putere. Cine citește, cine crede și are un orizont deschis nu poate fi înfrânt.

Înainte de a-l evoca pe tatăl meu, doresc să trag un semnal de alarmă pentru că nu știu dacă toată lumea realizează cât de mult se încearcă astăzi mediocrizarea minții umane prin accentul pus pe literatura dedicată corpului, de parcă numai corpul ar fi rămas, iar sufletul este alungat, și prin acest materialism al prosperității care de fapt sărăcește mintea omului. Este o mare primejdie care îi pândește astăzi pe tineri. Ei sunt îndemnați să citească tot mai puțin, să nu mai memoreze anumite texte sfinte semnificative. De ce? Pentru că un om fără cultură și fără credință poate fi manipulat ușor.

Oamenii pe care îi evocăm astăzi au rezistat pentru că au avut credința și cultura care i-au salvat. Ce s-ar fi întâmplat dacă acești oameni n-ar fi comunicat, nu ar fi scris în gând, nu s-ar fi rugat? Probabil că ar fi fost foarte lesne fie omorâți de sistemul carceral, fie ar fi cedat din toate punctele de vedere.

Tatăl meu a avut privilegiul culturii și al credinței, acestea l-au înarmat în fața celor mai grele umilințe fizice și psihice. Oamenii care au avut această bază, care au avut cărțile în sângele și în duhul lor, care au avut tradiția scrisului, chiar în gând, s-au salvat.

Tatăl meu povestea că atunci când era singur, pentru că a fost foarte mult timp singur în celulă, a reușit să îmblânzească singurătatea celulei prin rugăciune. Iar bătăile la care a fost supus i-au adus revelația prezenței lui Iisus pe cruce lângă el, în celulă. Este o experiență pe care el a trăit-o pe viu. N-a scris despre ea, dar au scris alții, iar mărturia lui este în același sens cu ce a scris și Radu Gyr.

În această singurătate el a trăit apropierea de Dumnezeu în trepte, în sensul că, în momentul în care a fost deposedat de identitatea sa civilă și îmbrăcat în zeghe, a descoperit că detenția a fost o încercare pe care i-a trimis-o Dumnezeu. Pentru că dacă s-ar fi victimizat n-ar fi rezistat. Ca și pentru Nicolae Steinhardt și atâția alții, închisoarea a fost pentru tatăl meu o încercare și, cu ajutorul ei, s-a apropiat de Dumnezeu și s-a întors din închisoare mai luminos decât plecase. Din acest punct de vedere, introspecția care a avut loc în singurătatea celulei l-a făcut să rememoreze viața lui de până atunci, să vadă în ce fel era vinovat, dar nu față de regim, ci față de Dumnezeu și să încerce să se purifice spiritual, iar această purificare i-a mărit capacitatea de altruism. În închisoare, cei care s-au ajutat unii pe alții au rezistat. Cei care au căzut pradă deznădejdii, gândindu-se numai la propria suferință, fie și-au pierdut mințile, fie au murit. Tatăl meu știa că Nicolae Steinhardt era bolnav și atunci a început să renunțe la porția lui zilnică de pâine ca să i-o trimită la spitalul închisorii. Deși era flămând, spunea că de la un moment dat încolo îi ținea de foame gândul că Steinhardt avea ce mânca. Este un exemplu care ne arată că nu numai introspecția, cultura și credința, ci și iubirea de aproapele era esențială în închisoare. Aceste trepte pe care le-a urcat tatăl meu în închisoare l-au făcut în final să devină liber. Este un paradox să obții libertatea în închisoare, dar, cum spune Steinhardt, când nu te mai temi de moarte, nu te mai temi de nimic și ești liber.

Când s-a întors tata din închisoare, noi, cei din familie, eram timorați, pentru că fusesem afară și încercasem să supraviețuim. El ne spunea: „Dar de ce vă temeți? Eu am suferit...” Și atunci nu înțelegeam, dar acum înțeleg: noi a trebuit să supraviețuim într-un regim care oferea o închisoare mai largă, pe când el, în închisoarea mică, fizică, s-a putut elibera.

În momentul în care s-a eliberat i s-a propus să devină colaborator al Securității și să semneze un act de acceptare. Iată care a fost răspunsul lui, și aici citez din memorie, pentru că am găsit răspunsul lui în arhivele de la CNSAS: „Eu nu pot semna această colaborare, deoarece am un singur stăpân, care este Dumnezeu”. Și le-a mai spus că această convingere i s-a întărit în închisoare și dacă este eliberat este eliberat de Dumnezeu, nu de respectiva autoritate. Am văzut că după spusele acestea ale tatălui meu respectivul care l-a întrebat nu a mai adăugat nimic pe acea foaie. Este pur și simplu consemnat că a refuzat.

Am vorbit cu oameni care au fost închiși în aceeași perioadă cu tatăl meu, iar unul dintre ei, care a semnat acel pact, mi-a spus următorul lucru: „Regret puritatea pe care o căpătasem în închisoare. Când am ieșit din nou în lume, am început să mă maculez”. Într-adevăr, nu toți au putut rezista, fiind șantajați sau înfricoșați de lucrurile prin care trecuseră. Dar închisoarea, din acest punct de vedere, a fost o asceză și o curățire. Greu a fost să păstreze în suflet acea curățenie dobândită înăuntru.
Pentru mine este o minune faptul că pot să vorbesc așa despre tatăl meu, care a fost persecutat până în momentul morții. Sunt foarte recunoscătoare că acum, cu tot ce am putut să fac și să spun, tatăl meu devine un model de integritate, iar eu am onoarea să dau mărturie despre asta.

Conferinţă susținută la Facultatea de Teologie din București, în Aula „I.G. Coman“, la 13 octombrie 2017.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!