Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Cultură „Scriitori la poliţie”, volum coordonat de Robert Şerban

„Scriitori la poliţie”, volum coordonat de Robert Şerban

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Dan Cârlea - 11 Octombrie 2016

Scriitorii sunt la poliţie! Nu, nu este o ştire, ci o colecţie de amintiri ale unor scriitori, din întâlnirile lor cu autorităţile poliţieneşti, volum coordonat de scriitorul şi jurnalistul Robert Şerban. „Scriitori la poliţie”, publicat de Editura Polirom, se va lansa pe 19 noiembrie, în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus”, iar cititorii nu vor fi arestaţi, ci, în mod sigur, încântaţi.

Printre cei 35 de scriitori se numără Ruxandra Cesereanu, Sorin Gherguţ, Ioan Groşan, Florin Iaru, Nora Iuga, Florin Lăzărescu, Ştefan Manasia, Ioan T. Morar, Radu Paraschivescu, Alexandru Potcoavă, Robert Şerban, Pavel Şuşară, Simona Tache, Radu Vancu. Toți aceștia şi-au amintit, nu de puţine ori cu umor, despre întâlnirile lor cu „organul legii”. Coordonatorul volumului, scriitorul Robert Şerban, ne-a acordat un interviu despre această carte comună.

Cum s-a conturat proiectul cărţii „Scriitori la poliţie”? 

Îmi vine să mă autocitez (deci nu plagiez, da?) și să spun că ideea acestei culegeri de povestiri mi-a venit într-o zi, când mă dădeam, ca tot românul, pe Facebook. Din poză-n poză, din like în like, am nimerit peste o postare a poetului Radu Vancu. Una aproape neverosimilă, însă plină de haz, cu polițiști. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Radu, cu a sa proverbială seriozitate, aș fi zis că cele scrise acolo sunt... literatură. Fiindcă reacția unui ofițer de poliție pare a fi SF. Dar nu, povestea e reală și e în carte. Pățania lui mi-a activat memoria și, brusc, mi-am adus aminte de o întâmplare, oarecum asemănătoare, legendară în lumea literaturii de pe la noi, în care protagonistul principal este Nichita Stănescu și pe care am relatat-o în prefața cărții. Chestiunea este că am auzit, de-a lungul timpului, multe povești născute din intersecția scriitorilor cu oamenii legii, spuse de către primii. Majoritatea, cu haz. Toate, cu tâlc. Așa că m-am întrebat: de ce n-ar sta o parte dintre ele într-o carte? De ce să nu aflăm noi cum relaționează cele două categorii sociale, când au contact una cu alta? Prin urmare, am invitat scriitori din generații diferite să dea cu subsemnatul despre întâlnirile lor cu poliția. Sau cu miliția. Și au făcut-o. Cu detașare și, nu puțini, cu haz.

Mărturisiţi vreo urmă a dorinţei de „răzbunare” pe poliţişti, prin această carte? Recunoaşteţi fapta? Poate scăpaţi mai uşor...

Nu, dimpotrivă! Iar martoră este chiar povestioara, pe care am semnat-o eu, unde polițiștii sunt nu doar oameni (ai legii, e adevărat), ci și niște domni. Iar în povestea lui Radu Vancu ei par de pe altă planetă: a amabilității, a responsabilității, a prieteniei. Și mai sunt astfel de mărturii între copertele cărții. Mă rog, nu toate textele sunt la fel de... senine. Cele în care apar milițeni – deci petrecute înainte de 1989 – sunt cam... aspre. Dar tot haioase, zău că da.

În zilele noastre sunt destui poliţişti care nu mai au prea multe în comun cu ima­ginea aceea...clasică. Unul chiar a scos o carte cu povestiri haioase despre relaţia poliţist-cetăţean, dar din perspectiva lor. V-aţi gândit la nişte lansări ale „Scriitorilor la poliţie” împreună cu nişte poliţişti?

Și din cartea asta a noastră tot asta reiese: polițistul român e un ins mișto, de cele mai multe ori. Un om corect și, deseori, înțelegător. Te mai iartă când greșești, fiindcă ești, ca și el, de altfel, supus greșelii. Da, cum bine intuiți, m-am gândit să invit, măcar la lansarea de la Timișoara, câțiva cunoscuți din poliție, unii activi, alții în rezervă. Pe unul dintre ei, care e și aprig cititor, am să-l și rog să modereze lansarea. Sper ca șefii săi să aibă umor și să-i dea dezlegare. Dar poate că o să citească și dânșii cartea și o să zică: ce oameni faini sunt scriitorii ăștia, domnule, seamănă cu noi!

Întâlnirea cu poliția

Iată, în continuare, un fragment intitulat „Drumul spre Rai e pavat cu cele mai bune cărţi”, despre întâlnirea lui Robert Şerban cu poliţia:
„Ne apropiam de Sibiu. Mai erau vreo 20 de kilometri. De vreo 10 aveam în faţă o camionetă. Care nu sărea de 80 la oră. Dar când voiam s-o depăşesc, ţuşti!, lua avânt. Şi atunci nu mai aveam cum să o fac: n-aveam cu… ce. Dacia nu trăgea, săraca. […]. Ăla din faţă ba frâna, ba demara. […] Am apăsat acceleraţia la blană, am mişcat semnalizatorul în jos, am tras o înjurătură cu rază lungă de acţiune, am băgat într-a treia şi am intrat în depăşire. Era linie continuă, dar era şansa mea! Şi nu voiam s-o ratez. […] Am mai făcut vreo 50 de metri şi câteva comentarii despre arta şofatului şi am observat maşina poliţiei. Era pitită în curbă, după un copac. Din ea a sărit şoferul, poliţist, şi a întins chestia aia reflectorizantă, pe care când o vezi trebuie să faci dreapta. […]
— Da, aţi efectuat o depăşire pe linie continuă.
— Eu?! Nu cred. Imposibil. A, am tras puţin volan stânga…
Dar atunci când a ieşit Citroënul acela roşu, ca să-l evit. Ce să fac? Dar n-am tăiat linia… Poate am atins-o…
— Nu, nu, asta s-a întâmplat după ce aţi depăşit camioneta.
— Ce camionetă? N-a fost decât acel Citroën roşu.
Şi, în timp ce dialogam cu poliţistul, m-am dat jos din maşină şi i-am dat actele. După ce s-a uitat în ele, mi-a spus:
— Pe dânsul l-aţi depăşit…
Când am privit în spate, am îngheţat, deşi afară erau vreo 8 grade în sus. Celălalt poliţist îl oprise pe amărâtul care mă ţinuse în fundul lui 10 kilometri şi care acum scria ceva.
— …iar acum dă o declaraţie despre ce s-a întâmplat.
Clar: aici se sfârşea drumul spre Rai.
— Dar unde vă grăbiţi aşa, domnu’… Şerban Robert-Dumitru?
— Mergem la târgul de carte de la Bucureşti. La Gaudeamus. Începe mâine şi trebuie să ajungem să pregătim şi noi standul, că avem o mulţime de lansări de cărţi…
— Am înţeles. Dar ştiţi că este interzisă depăşirea pe linie continuă…
— Când am intrat eu în depăşire nu era linie continuă… Aveam voie… Apoi am văzut, când deja eram în depăşire, că altfel nu mă băgam. Sunt şofer conştient, domne, sunt şi eu ziarist, ştiu ce se face şi ce nu… Am şi eu prieteni printre poliţişti, ştiţi, mai lucrăm împreună pe teren, la acţiunile lor, scriem despre ei, ei ne mai dau câte-un tromf… Cum se face…
— Şi ce cărţi aveţi în maşină? Documente de însoţire a mărfii aveţi?
— Da, cum să nu! Avem de toate: poezie, romane, cărţi pentru copii. Avem şi Şerban Foarţă, ştiţi, cel care a compus pentru Phoenix, tocmai i-am publicat o splendoare de…
— Îmi pare rău, trebuie să vă reţinem permisul.”