Patristica
Scriitorii apologeţi şi creaţia structurată cruciform

Scriitorii apologeţi şi creaţia structurată cruciform

Gheorghe Cristian Popa, 07 Martie 2010

Observată cu ochii trupeşti, Sfânta Cruce are o reprezentare grafică specifică, aşa încât foarte greu poate cineva să o confunde cu alte semne convenţionale. Cu ochii credinţei, însă, semnul Sfintei Cruci poate fi văzut şi în creaţie în diferite şi minunate chipuri iar această vedere aduce omului o bucurie care-i inundă sufletul şi-l pune în legătură cu Dumnezeu Care Se comunică pe Sine prin Cruce. Părinţii apologeţi din al doilea secol creştin au experiat această bucurie a Crucii şi chiar au ajuns să perceapă întreaga creaţie ca fiind structurată cruciform.

Contactul sau, mai bine zis, impactul creştinismului asupra lumii antice a fost asemănător cu un cutremur. Într-o societate în care filosofia şi cultul zeilor păreau a fi totul, îşi facea apariţia o religie a noutăţii absolute, o realitate şocantă prin noutate. Dintr-odată, începea a se vorbi de Fiul lui Dumnezeu întrupat, de Sângele şi Trupul Domnului, de omul născut din apă şi din Duh şi menirea lui de a se îndumnezei şi de ceea ce nu puteau anticii să admită sub nici o formă: răstignirea lui Dumnezeu pe o cruce, considerată cea mai josnică moarte pe care o poate suferi un om. Sfântul Apostol Pavel precizează corintenilor că „pentru cei ce pier, cuvântul Crucii este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.“ ( I Cor. 1,18), mărturisire ce avea să spulbere scepticismul şi rezerva unor creştini în a acorda crucii cinstirea cuvenită, dar care avea să irite pe mulţi dintre filosofii păgâni.

Vechii creştini aveau o aşa de mare admiraţie pentru Sfânta Cruce, încât ei o vedeau pretutindeni închipuită, ceea ca a atras nenumărate ironii din partea contemporanilor şi, în special, a filosofilor. Împotriva acestora s-au ridicat, în secolul al II-lea d.Hr., aşa-numiţii apologeţi, care s-au dovedit, prin consistenţa argumentării, adevăraţi teologi ai Crucii şi susţinători ai ideii de creaţie structurată cruciform.

„Noi, dacă adorăm crucea, adorăm pe Dumnezeu în întregimea Lui…“

Astfel, în Apologeticul său, Tertulian spune că înşişi cei care, în sens peiorativ, îi numesc pe creştini „închinători la cruce“ - religiosi crucis, aceia sunt, de fapt, tovarăşi de cult cu ei, fără să realizeze. Şi explică: „Cât despre cel ce ne socoteşte închinători la cruce, acela va fi tovarăş de cult cu noi. Când se dă cinstire unei bucăţi de lemn oarecare, nu interesează înfăţişarea, de vreme ce ea este însuşi corpul zeului. Şi totuşi, cât de mult se deosebeşte de stâlpul unei cruci o Pallas Attica şi o Ceres Pharia, care stau în văzul tuturor expuse fără imagine, doar ca un trunchi necioplit sau ca o bucată de lemn fără formă. Orice bucată de lemn tare înfiptă în pământ într-o aşezare oarecare alcătuieşte o parte din cruce. Noi, dacă adorăm crucea, adorăm pe Dumnezeu în întregimea Lui. Dar voi, când proslăviţi pe Victoria în trofeele voastre (fără să conştientizaţi), proslăviţi în acelaşi timp şi crucea care se află în mijlocul trofeelor.“ De aceeaşi „inconştienţă“ dau dovadă păgânii în însuşi actul confecţionării idolilor: „Puneţi pe creştini pe cruci şi stâlpi; dar pe care statuie nu o plăsmuieşte mai întâi argila aşezată pe o cruce sau pe un stâlp ?“, întreabă Tertulian. Totuşi, spre deosebire de păgâni, care volens nolens cinsteau crucea, creştinii, când privesc la Sfânta Cruce, nu văd lemnul, ci Îl văd pe Hristos răstignit, văd icoana sublimă a iubirii supreme a lui Dumezeu care acceptă calea suferinţei mântuitoare.

„La omul care se roagă cu mâinile întinse şi cu gândul curat lui Dumnezeu, tot semnul crucii vedem …“

Celor care nu puteau să înţeleagă acest fapt, un alt apologet, din a doua jumătate a secolului al II-lea, Minucius Felix, le spune: „În privinţa faptului că ne-am închina unui om vinovat şi crucii Lui, sunteţi departe de adevăr, dacă socotiţi că Dumnezeu a meritat crucificarea, sau că poate fi de origine pământească... La omul care se roagă cu mâinile întinse şi cu gândul curat lui Dumnezeu, tot semnul crucii vedem.“ După Tertulian, chiar şi steagurile armatelor păgâne tăinuiesc în formele lor semnul crucii şi, culmea, se bucură de o cinstire deosebită din partea lor, ceea ce atrage ironia apologetului: „Toată credinţa din tabere constă în a venera steagurile, a le proslăvi, a jura pe ele, a le pune mai presus de toţi zeii. Toate acele îngrămădiri de chipuri de pe steaguri sunt podoabele crucii. Vă laud sârguinţa: n-aţi voit să consfinţiţi crucea neîngrijită şi goală!“ Asemănarea este şi mai izbitoare dacă ne gândim la simbolismul steagului militar: în Antichitate, regii care cucereau o cetate trimiteau înaintea lor steagurile care vesteau biruinţa asupra cetăţii respective. Dacă luăm în considerare biruinţa lui Hristos asupra morţii, crucea devine steagul lui Hristos şi vestitorul biruinţei. Aceeşi idee se regăseşte şi la Minucius Felix, alt apologet de limbă latină, care, adresându-se păgânilor, spune despre sfânta cruce: „Căci înseşi steagurile şi stindardele castrelor voastre ce sunt altceva decât cruci aurite şi împodobite? Chiar monumentele voastre de biruinţă au nu numai înfăţişarea unei simple cruci, ci şi a unui om răstignit pe cruce“.

Pentru primii creştini, şi un simplu jug, dar mai ales omul, cu braţele ridicate în rugăciune, evocă în chip natural semnul Crucii, încât întreaga creaţie este percepută ca fiind structurată cruciform: „Vedem, desigur, semnul crucii în mod natural la o corabie, când pluteşte cu pânzele umflate şi alunecă cu ramele întinse. Atunci când se face un jug e semnul crucii, iar când omul se roagă cu mâinile întinse şi cu inimă curată lui Dumnezeu, cinsteşte tot semnul crucii. Pe semnul crucii se întemeiază religia naturală şi se formează religia voastră.“

În decursul istoriei, Sfânta Cruce s-a arătat în natură în diverse chipuri, în majoritatea cazurilor ca un semn prevestitor, fie al unei biruinţe, ca în cazul împăratului Constatin cel Mare, fie al unei înfrângeri, ca în cazul tiranului Policrat din Samos. Tertulian povesteşte că „fiica lui Policrate din Samos a văzut crucea tatălui său formată dintr-o rază a soarelui răsfrântă peste băile lui Jupiter.“ El face aluzie la un episod din viaţa tiranului Policrat din Samos (secolul al VI-lea î.Hr.) relatat mai pe larg de Herodot: sofist convins şi aspru despot al Samosului, după ce a crescut puterea maritimă a insulei, acesta a fost prins de perşi şi răstignit pe o cruce din lemn. În cazul împăratului Constantin cel Mare, arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci nu lăsa nici o îndoială asupra caracterului dumnezeiesc al minunii, deoarece, după cum relatează Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa, „De vita Constantini“, Sfânta Cruce s-a arătat pe cer în plină ziuă, deasupra soarelui, aşadar, mai luminoasă decât cel mai luminos astru pe cere-l cunoaşte omul. Iarăşi, mesajul primit în vis de împăratul Constantin confirmă simbolismul crucii: „In hoc signo vinces!“ – „Întru aceasta vei învinge!“ Un alt exemplu de acest gen se găseşte în „Martiriul Sfântului Teodor şi al celor şapte muceniţe“, cărora, înainte de a primi cununa muceniciei, li s-a arătat, într-un loc din apropiere, Sfânta Cruce. Desigur, şirul arătărilor minunate ale Sfintei Cruci în creaţie a continuat de-a lungul istoriei, se întâmplă şi astăzi şi va culmina la sfârşitul lumii, când iarăşi se va arăta pe cer (Mt. 24, 30), ca un ultim şi cel mai clar semn al celei de-a doua veniri a Mântuitorului Hristos.

Prin Crucea lui Hristos s-a produs o înnoire a creaţiei

Devenind simbolul biruinţei vieţii asupra morţii, prin cruce s-a realizat purificarea, luminarea, transfigurarea materiei. Prin Crucea lui Hristos s-a produs o înnoire a creaţiei, care a despărţit existenţa omului şi a lumii de păcat. În lumina Crucii, toate sunt noi şi dau slavă lui Dumnezeu. „Păsările, ce se scoală de dimineaţă, spune Tertulian, se înalţă spre cer, îşi întind aripile, în locul mâinilor, în forma crucii, şi par că intonează ceva, ca o rugăciune.“ Această mărturisire a naturii adusă în numele Crucii reiese şi dintr-una din cântările de la Mineiul pe luna septembrie, din ziua a 14-a: „Să se bucure toţi copacii dumbrăvii, pentru că li s-a sfinţit firea de la săditul lor, Hristos, Cel ce a fost răstignit pe lemn.“ Odată cu sfinţirea lemnului crucii prin sângele Mântuitorului, această sfinţire s-a comunicat tuturor copacilor din lume, căci ei prin natura lor întreţin viaţa, iar prin harul Crucii potenţează spiritualitatea credincioşilor. Crucea, ca „Pom al vieţii“, poartă şi odrăsleşte viaţă. Aşadar, Crucea se găseşte la întâlnirea dintre om şi lume, pentru ca omul să nu absolutizeze creaţia. Prin Cruce creaţia devine transparentă pentru Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae subliniază că „Sfânta Cruce, cu cele două linii ale ei, una verticală şi una orizontală, produce o tăietură în toată realitatea creaţiei, prin care se vede Dumnezeu, Cel de dincolo de ea, dar străbătând prin ea.“ Prin Cruce Domnul ni Se comunică pe Sine, umplând natura de prezenţa Lui. Prin Cruce creaţia nu doar că îşi recapătă capacitatea de mediu prin care Dumnezeu se descoperă în raţiunile Sale, dar în acelaşi timp împiedică alipirea omului de cele văzute ca de o ultimă realitate şi, prin aceasta, leagă existenţa omului de Dumnezeu. Crucea ne aminteşte mereu de condiţia noastră de creatură a Părintelui ceresc.

Vederea Crucii în creaţie presupune un act de chenoză a raţiunii, deoarece Hristos, distrugând idolii, a distrus soclul falselor siguranţe ale raţiunii. Realitatea Crucii ni se descoperă în raporturile noastre cu lumea înconjurătoare, care, în însăşi precaritatea ei, ne face transpa-rent pe Dumnezeu. Însă a vedea Crucea în creaţie rămâne un privilegiu exclusiv al credinţei, potrivit cuvintelor Sfântului Clement Alexandrinul (un alt mare apologet): „Hristos S-a înălţat iarăşi la cer, prin cruce, prin care ne-a dăruit vederea spirituală.“


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!