Scriitorul care a dezvăluit lumii adevărata faţă a comunismului

Mihai Baltag, 08 Ianuarie 2009

Pe 11 decembrie 2008, Aleksandr Isaievici Soljeniţîn ar fi implinit 90 de ani. Scriitorul rus, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (în anul 1970), şi-a legat definitiv numele de denunţarea crimelor regimului sovietic şi de dezvăluirea adevăratei feţe a totalitarismului comunist, relatând lumii ruşinea gulagurilor. A fost o realitate pe care a cunoscut-o îndeaproape, petrecând aici opt ani. Din acea experienţă s-a născut „Arhipelagul Gulag“, trilogia atât autobiografie, cât şi cercetare istoriografică, tradusă în străinătate în 1974, care l-a costat pe scriitor un exil de douăzeci de ani. În Elveţia, şi mai apoi în SUA, a continuat să îşi facă auzită propria voce în apărarea libertăţii. Dintre lucrările apărute şi în limba română, după 1989, menţionăm: „Arhipelagul Gulag“, „Pavilionul Canceroşilor“, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, „Viţelul şi stejarul“.

S-a născut în 1918, în nordul Caucazului, la Kislodovsk. Tatăl său moare înainte de naştera sa, într-un accident de vânătoare. Aleksandr va fi crescut de mama sa, care îi va încuraja aptitudinile literare şi ştiinţifice. A urmat cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică de la Universitatea din Rostov, făcând prin corespondenţă şi cursuri de filosofie, literatură şi istorie. În cel de-al Doilea Război Mondial a luptat pe front ca ofiţer al unei baterii de artilerie. Va fi arestat în februarie 1945, din cauza unui schimb de scrisori dintre el şi un amic de-al său, în care şi-a permis să-l critice pe Stalin şi regimul acestuia. Va fi condamnat la opt ani de lagăr, iar după eliberare va fi fixat pe viaţă la domiciliu în aulul Kok-Terek, din Kazahstan.

Propulsarea în atenţia criticilor şi cititorilor din întreaga lume

Pe fondul „dezgheţului“ din timpul lui Hruşciov, este reabilitat şi i se publică, în 1962, în revista literară „Novîi Mir“ (Lumea nouă) romanul de mici dimensiuni „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, care îl va propulsa imediat în atenţia criticilor şi cititorilor din întrega Uniune Sovietică şi, în curând, din întreaga lume. Mulţi ezită să califice drept literatură textul, încadrându-l mai degrabă în categoria materialelor documentare, autorul nefăcând altceva decât să „decupeze“ o perioadă de o zi din existenţa unui deţinut oarecare. Cu toate acestea, succesul pe care îl are romanul depăşeşte aşteptările. Realismul nemediat, candid al textului reprezenta o imagine cu totul nouă în spaţiul literaturii sovietice. Era prima apariţie literară în care denunţarea absurdităţilor şi a regimului represiv sovietic atingeau o asemenea amploare.

După acest moment i se vor mai publica şi alte lucrări, însă poziţia autorităţilor nu va mai fi la fel de flexibilă (în 1964 Hruşciov este înlăturat de la putere). Cenzura refuză să-i permită publicarea romanului „Pavilionul canceroşilor“ (care se baza pe experienţa lui Soljeniţîn), iar în 1965, KGB-ul îi confiscă în urma unei percheziţii manuscrisul „Primului cerc“; ambele lucrări vor apărea în Occident în 1968. Între timp, în 1970, i se decernează Premiul Nobel pentru literatură la propunerea lui François Mauriac.

Recuperarea conştiinţei, prin „Arhipelagul Gulag“

Ruptura definitivă cu autorităţile comuniste se petrece atunci când, în 1973, apare în Franţa cea mai importantă lucrare a lui Soljeniţîn, „Arhipelagul Gulag“ (GULAG, devenit substantiv comun ca urmare a impactului cărţii scriitorului rus, reprezintă abrevierea sintagmei Glavnoe Upravlenie Lagherei - „Direcţia Principală a Lagărelor“), la alcătuirea căreia scriitorul lucrase intens şi în secret, în perioada 1958-1968. Efectul acestei apariţii este teribil, demolând definitiv imaginea sistemului socialist ideal pe care propaganda comunistă o construise cu atâta grijă. Volumul masiv (subintitulat „Încercare de investigaţie literară“) este scris având la bază experienţa autorului însuşi, mărturiile foştilor deţinuţi, dar şi surse primare de documentare. Textul este şi el greu de categorisit, întrucât are o importanţă documentară, dar finalitatea lui nu se rezumă doar la atât. O veritabilă saga a sistemului de detenţie din fosta Uniune Sovietică, „Arhipelagul Gulag“ acoperă exhaustiv aproape toate aspectele existenţei zek-ilor (termenul argotic pentru „deţinut“, intrat şi el în vorbirea curentă, ca urmare a impactului pe care l-a avut cartea lui Soljeniţîn). Închisorile prin care s-au perindat zeci de milioane de oameni nevinovaţi reprezintă o lume aparte, cu propriile ei reguli, pe care scriitorul rus o evocă din postura celui din interior, care a avut experienţa lagărului. Realismul, luciditatea, dar şi căldura şi umorul dau evocării o forţă irezistibilă; demascarea ororilor fostului regim este eficientă, neadmiţând contraargument. În Occident, opinia publică şi mediile intelectuale sunt consternate: singura imagine asupra regimului comunist la care aveau acces era cea furnizată de către propagandă, iar aceasta nu corespundea deloc cu ceea ce dezvăluia scriitorul rus, laureat al premiului Nobel. Soljeniţîn însă nu realizează doar un demers de recuperare a unui trecut pe care torţionarii l-ar fi vrut ascuns şi uitat, ci se şi situează în prelungirea tradiţiilor marii proze ruseşti, tradiţii întrerupte în anii grei ai dictaturii staliniste pe care le continuă alături de Pasternak sau Bulgakov. Scopul lucrării nu este unul vindicativ, ci unul moral, expiator, de recuperare a conştiinţei.

Arestat, închis şi expulzat

Autorităţile sovietice nu vor rămâne indiferente: scriitorul este arestat, închis, i se retrage cetăţenia sovietică, iar apoi este expulzat din ţară. Se va stabili pentru o vreme mai îndelungată în Statele Unite ale Americii, lângă Cavendish, în Vermont. Nici aici însă nu se va dovedi o prezenţă comodă. Nu va ezita să atace indolenţa, indiferenţa morală, falsul umanism şi lipsa orizontului etic de care dă dovadă Occidentul, pe care-l face în parte responsabil de ceea ce s-a întâmplat în Europa orientală. Amintim aici doar episodul discursului pe care Aleksandr Soljeniţîn l-a ţinut în 1993, la Lucs-sur-Boulogne, cu ocazia comemorării a 200 de ani de la masacrul din Vendeea. Dizidentul rus nu a ezitat să califice acţiunea de atunci a autorităţilor revoluţionare drept „primul mare genocid teoretizat ca atare în istoria lumii moderne“ şi să stabilească o filiaţie evidentă între Revoluţia franceză (Soljeniţîn se referă în mod explicit la episodul totalitar al Revoluţiei franceze, cel al terorii iacobine) şi ceea ce s-a întâmplat în Rusia, scandalizând astfel opinia publică şi mai ales mediile de stânga din Franţa. Ca răspuns la degradarea conştiinţei morale, scriitorul s-a pronunţat nu o dată pentru revenirea la tradiţiile ortodoxe şi culturale ale Rusiei prerevoluţionare. Poate că acesta este şi motivul pentru care, în ultimii ani, Soljeniţîn s-a arătat favorabil orientării cu tentă naţionalistă a preşedintelui Putin.

„Cu adevărat, un mare transformator al Rusiei“

Gorbaciov îi va reda cetăţenia sovietică în 1990, scriitorul revenind în ţară câţiva ani mai târziu, în 1994. În ultimii ani ai vieţii, bătrân şi bolnav, nu mai scrie şi are tot mai puţine apariţii publice. Se stinge din viaţa pământească în noaptea de 3 spre 4 august 2008, fiind înmormântat la Mănăstirea Donskoi din Moscova.

La moartea sa, pr. Sergio Mercanzin, fondator şi director al Centrului Rusia Ecumenică, care l-a cunoscut personal pe scriitorul rus şi familia sa, declara pentru Radio Vatican că Soljeniţîn „a reprezentat înainte de toate figura unui martir: persecuţiile la care a fost supus au fost foarte dure şi aş spune că nici exilul nu a fost mai uşor pentru el, care era un rus adevărat, având rădăcinile în ţara sa. Exilul a fost, aşadar, o suferinţă la fel de mare ca şi gulagul... Aş spune că Soljeniţîn a fost cu adevărat un mare transformator al Rusiei: poate - dacă nu am fi avut «Arhipelagul Gulag» şi celelalte opere ale sale - am fi avut o altă idee, o altă concepţie despre ceea ce a fost comunismul în Uniunea Sovietică... Îmi amintesc o profeţie făcută când a fost expulzat: cineva - văzând opoziţia dintre Soljeniţîn şi regimul sovietic, pe atunci reprezentat de Brezhnev - a spus: «peste câteva decenii nimeni nu îşi va mai aminti de această criză, dar toţi îşi vor aminti de figura luminoasă a persecutatului Soljeniţîn»“.

Aşa cum despre Tolstoi s-a spus că reprezintă conştiinţa Rusiei, despre Aleksandr Isaievici Soljeniţîn s-a spus că este speranţa Rusiei. Autorul „Arhipelagului Gulag“ este o figură emblematică a rezistenţei anticomuniste şi antitotalitare în general, cartea fiind cel mai important document care a contribuit la demascarea regimului comunist. Opera sa are o finalitate tezistă, morală, vizând păstrarea şi recuperarea demnităţii umane în faţa catastrofelor istoriei.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!