Vizita Patriarhului Benedict al Ierusalimului la Mănăstirea Curtea de Argeș, 6 iunie 1968

Sectorul de relații externe, inițiativa Patriarhului Justinian

Alexandru Briciu, 20 Iunie 2017

Părintele Ilie Georgescu a fost beneficiarul unei burse de studii teologice în Occident în vremea vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, răsplătindu-i încrederea cu o activitate de mai bine de un deceniu în cadrul Administrației Patriarhale. Ajuns la venerabila vârstă de 87 de ani, ne-a împărtășit experiența colaborării cu cel de-al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în cadrul nou-înființatului Sector de relații externe al Patriarhiei Române, la începutul anilor 1960.

Preacucernice părinte, cum s-au pus bazele a ceea ce numim „relații externe” ale Patriarhiei Române în timpul păstoririi Patriarhului Justinian?

În primul său deceniu de pastorație, relațiile externe se rezumă la țările din jur, și ocazional cu alte instituții și Biserici creștine. În momentul canonizării sfinților români (1955-1956) remarcăm prezența la București a delegaților Patriarhiei Ecumenice (Arhiepiscopul Athenagoras de Thyatira - Londra), Patriarhiei Ruse (Mitropolitul Grigorie de Leningrad), Patriarhiei Bulgare (Patriarhul Kiril), Arhiepiscopiei Eladei și altele.

Începuturile organizării unui program de relații externe bisericești au avut loc după ce Biserica noastră a devenit membră în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, la New Delhi, în 1961, și după o vizită la București a unei delegații din conducerea insti­tuției. Se creează un birou în cadrul Cancelariei Sfântului Sinod, coordonat de Episcopul-vicar patriarhal Antim Nica, secretarul Sfântului Sinod, și pus în subordinea preotului consilier patriarhal Gheorghe Soare. Era alcătuit la acea vreme din două persoane ca lucrători: preotul profesor Olimp Căciulă, specialist în elenistică și cunoscător al limbii germane, și diaconul Ioan Iufu, slavist. Curând, biroul devine Serviciul relațiilor externe al Patriarhiei Române, în aceeași formă de conducere. Eu m-am alăturat în 1963.

Serviciul avea să crească odată cu diversificarea activității. Apar persoane multe ieșite din închisorile comuniste, ca Ion Lahovari - om de încredere al Patriarhului; Dudu Velicu; Anca Manolache - doctorand, dogmatist, fost asistent pentru limbi romanice; părintele Dumitru Stăniloae - înainte de revenirea la Institutul Teologic; profesorul Teodor M. Popescu - trecut apoi la redacția revistelor bisericești; Ion V. Georgescu - întors din gulagul siberian. Diverse comisii pentru dialog intercreștin vor fi formate din profesori și specialiști ai celor două institute teologice din România.

Numărul personalului serviciului va crește datorită documentariștilor întorși de la studii din străinătate: Remus Rus - ajuns profesor universitar; Vasile Coman - viitor ierarh; Cezar Vasiliu - plecat în Canada; Ioan Săbăduș. Conducerea s-a schimbat în 1967 prin numirea preotului profesor Dumitru Fecioru în postul de consilier patriarhal. Lui i-am succedat eu din 1971 până în 1974, când am părăsit activitatea din cadrul Administrației Patriarhale. Episcopului Antim Nica i-au urmat Episcopul-vicar patriarhal Visarion Aștileanu - până la numirea sa la Arad, și apoi Episcopul-vicar patriarhal Antonie Plămădeală, viitor Episcop al Buzăului și Mitropolit al Ardealului.

Cum s-a manifestat această creștere a activității Patriarhiei Române pe plan extern?

Datorită intențiilor puse în practică de Patriarhul Justinian, profitând și de o oarecare destindere întâlnită în primii ani de conducere a României de către ­Nicolae Ceaușescu, Biserica noastră își diversifică prezența în spațiul extern. Deja se crease sistemul vizitelor la înalt nivel inter­ortodox, cu ocazia instalărilor de întâistătători sau la alte momente festive din viața Bisericii Ortodoxe: aniversări, hramuri ale catedralelor, sau ale altor biserici importante. Astfel se realizează vizite în țara noastră din Patriarhiile apostolice, Patriarhiile și Bisericile naționale Ortodoxe.

Dintre acestea, aș aminti prezența în țara noastră a Patriarhului Ecumenic Athenagoras, care făcea un periplu interortodox înainte de a merge la Vatican spre ridicarea anatemei reciproce din 1054. Vizita Patriarhului Benedict al Ierusalimului a avut loc în 1968, cu prilejul împlinirii a două decenii de Patriarhat ale Preafericitului Părinte Justinian, a fost un moment de culme din întreaga păstorire a acestuia prin prezența masivă a delegațiilor din lumea ortodoxă, și nu numai. Aș aminti vizita de la începutul anilor ʼ70 a Patriarhului Pimen al Moscovei, succesorul Patriarhului Alexei I, precum și a Arhiepiscopului Paavali al Finlandei. Nici o Biserică nu a fost neglijată în planul și programul Întâistătătorului Ortodoxiei românești.

Activitatea externă s-a rezumat doar la relațiile interortodoxe?

Nicidecum. Pentru prima dată în istoria noastră, atenția s-a îndreptat și asupra creștinismului oriental, spre Bisericile Ortodoxe precalcedoniene, spre Biserica Romano-Catolică, spre Biserica Anglicană, Bisericile Protestante și Biserica numită Veche Catolică - ruptă din Biserica Romano-Catolică după Conciliul I Vatican (1869-1970).

Portița spre Orientul creștin cred că a fost deschisă în urma vizitei în 1964 la București a împăratului Etiopiei, „negus”-ul Haile Selassie, succesor al lui Menelik I, fiul regelui Solomon și al Reginei din Saba. În cadrul vizitei lui Haile Selassie în țara noastră, un rol important l-a avut Biserica Ortodoxă Română, care primea cu fastul potrivit pe moștenitorul unui vechi imperiu.

Urmare a vizitei istorice a fost venirea Patriarhului etiopian ­Teophilos cu daruri imperiale pentru Patriarhul nostru și invitația de a vizita Biserica Ortodoxă Orientală a Etiopiei. Această invitație, onorată de ­Patriarhul Justinian, se va întregi cu vizita în Egipt la Biserica Coptă și în India de Sud - statul Kerala - la Biserica Ortodoxă Siriană. Contactele cu această ultimă ­Biserică Vechi-Orientală începuseră în 1965 prin vizita în țara noastră a Mitropolitului din Malabar, Mar Koorilos. Din rândul Bisericilor Precalcedoniene face parte însă și Biserica Apostolică Armeană, condusă de Patriarhul Catolicos de la Ecimiadzin. În acea ­perioadă, Întâistătător era Vazken Balgian, armean din România, cu frumoase studii filologice și cu simpatii profunde pentru țara în care se născuseră el și înaintașii lui. Relațiile cu această Biserică au fost cordiale. Vizitele acestea s-au soldat cu schimburi de studenți și tratative pentru soluționarea diferendelor dogmatice. Patriarhul Justinian își dorea să fie un catalizator al tendinței de apropiere dintre cele două ramuri ale Ortodoxiei răsăritene. Din prezența altor conducători de Biserici Vechi Orientale amintesc pe cea a Patriarhului și Papă al Bisericii Copte, Shenouda al III-lea, urmaș al vechilor Patriarhi ai Alexandriei, al părinților pustiei egiptene, cu numeroși martiri din timpul creștinismului primar până în zilele noastre.

Am amintit de relațiile amicale cu Biserica Anglicană, relații care s-au reînnodat după anii ʼ30, când s-au purtat tratative pentru recunoașterea hirotoniei anglicane. În acest context se plasează vizita în țara noastră a Arhiepiscopului de Canterbury și primat al Bisericii Anglicane, Michael Ramsey, și întoarcerea acestei vizite în Marea Britanie de către Patriarhul Justinian. Primirea la Regina Regatului Unit, Elisabeta a II-a, a fost urmată de oferirea, în două rânduri, de hârtie specială pentru imprimarea Bibliei ortodoxe și a mai multor ediții ale Noului Testament în limba română. Nu putem neglija faptul că aceste vizite, precum și contactele directe cu conducători ai unor Biserici Romano-Catolice locale/ Cardinalul Franz König al Vienei, Cardinalul Leo Suenens al Belgiei – nu s-ar fi concretizat și adâncit fără prezența în țara noastră a unor vizitatori sau observatori eficienți, cum au fost, printre mulți alții, canonicul dr. Albert Rauch (RFG), benedictinul Boniface din Chevetogne (Belgia), Jean Loup Calmettes dintre părinții albi misionari în Africa, mai târziu părintele Eleuterio Fortino de la Secretariatul pentru unitatea creștinilor de la Vatican și foarte mulți alții. Discuțiile acestora cu Părintele Patriarh au fost benefice pentru toți.

Cum arăta programul vizitei unei delegații oficiale în țara noastră?

Programul de vizite cuprindea primirea la Institutul Teologic cu un concert oferit de corala stu­den­ților, condusă magistral de pro­fesorul și compozitorul Nicolae Lungu - apropiat al Patriarhului - apoi la așe­ză­mintele mă­năs­ti­rești, la centre de producție bisericească - Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor, Plumbuita, mănăstirile Țigănești și Pasărea, ateliere de covoare, broderii și țesături sau croitorie, centre de ocrotire și asistență socială de la mănăstirile Dealu, Viforâta și Techirghiol și, bineînțeles, pentru delegațiile ortodoxe, concelebrări liturgice în București și în alte centre religioase din țară. Peste tot, oaspeții străini făceau cunoștință cu realitățile religioase și bisericești ro­mânești, cu viața puternică ce pulsa pretutindeni în ciuda adversității oficiali­tăților comuniste.

Planul Patriarhului Justinian de a crea o Biserică puternică, capabilă să reziste atacurilor, prindea contur datorită unei inovații: contactele cu repre­zentanții diplomatici la Bucu­rești. După ce un nou ambasador își prezenta scrisorile de acreditare șefului statului, vizita următoare era la Palatul Patriarhal, pentru primirea de către Patriarh, indiferent dacă era creștin sau nu. Pentru ambasadori, a doua persoană din țară care trebuia onorată era Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Aminteați că Serviciul de relații externe a luat naștere după aderarea Bisericii noastre la Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Cum au continuat relațiile cu organizațiile creștine internaționale?

Relațiile s-au amplificat. Au urmat aderările la Conferința Bisericilor Europene de la Geneva și la Conferința creștină pentru pace de la Praga. Cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor și Conferința Bisericilor Europene s-au realizat strânse contacte, schimburi de vizite, conferințe comune, acordări de burse pentru tineri teologi români, schimburi de publicații. Acestea s-au făcut și prin desele veniri în țară ale unor delegații din Occident în calitate de vizitatori, invitați la simpozioane sau în programe de schimb de profesori. Datorită deschiderii pe care a realizat-o Patriarhul Justinian, acestea vor continua în toată perioada regimului comunist din România.

Datorită acestor vizite, mai ales din Occident, s-a modernizat Tipografia Institutului Biblic; s-a îmbogățit zestrea căminelor preoțești de la mănăstirile Dealu și Viforâta sau Centrul de odihnă și tratament de la Techirghiol; s-au întregit colecțiile bibliotecilor centrale bisericești, între care cea a Palatului Patriarhiei, a Sfântului Sinod, a școlilor teologice. Profesorii români au fost invitați în permanență în Occident datorită contactelor cu organizațiile creștine inter­naționale. Prin vizite s-au închegat înțelegerile pentru acordarea de burse de care au beneficiat tineri teologi, mulți intrați apoi în învățământ sau în ierarhia superioară. Prin aceste prezențe s-a făcut cunoscută în afară viața bisericească de la noi cu toată complexitatea ei și s-au îmbo­gățit spiritual și material instituțiile care mențineau vie flacăra credinței ortodoxe. Biserica beneficia în ansamblul ei și se consolida, în ciuda loviturilor și a presiunilor la care era supusă. Biserica era vie, suport pentru poporul credincios, datorită eforturilor Întâistătătorului ei.

Ce ne puteți spune despre moștenirea lăsată de Patriarhul Justinian Bisericii Ortodoxe?

Patriarhul Justinian a reușit să clădească în fața valurilor de lovituri o Biserică vie, capabilă să reziste și să demonstreze vitalitatea ortodoxiei sale. Eforturile sale își vor dovedi roadele după 1990, la mai bine de 13 ani după trecerea sa la cele veșnice, odată cu ridicarea pe întreg pământul românesc, în stare de libertate, a sute de biserici și mănăstiri. Energiile strânse în anii de opresiune aveau să se descătușeze, iar noi vedem acum roadele acestora. La baza a ceea ce vedem astăzi se află visul, viziunea, efortul și jertfelnicia Patriarhului Justinian. El a fost vizionarul, strategul și executantul inspirat al planului divin de a menține vie Biserica.

Ne revine datoria să continuăm eforturile lui și să împlinim ceea ce el a dorit, dar vremurile nu i-au îngăduit. Patriarhul Justinian rămâne cea mai nobilă figură și cel mai prețuit dar pe care Biserica noastră l-a închinat Ortodoxiei sale într-un secol sângeros și anticreștin.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!