Securitatea internaţională la cumpăna dintre secolele al XX-lea şi al XXI-lea

Cătălin Turliuc, 31 Octombrie 2008

Sfârşitul războiului rece şi transformările majore din sistemul internaţional după 1989 au schimbat întregul câmp al agendei teoretice în domeniul relaţiilor internaţionale. Teoria realismului nu a putut explica şi prevedea cooperarea între statele rivale, colapsul şi expansiunea alianţelor, unificarea puterilor divergente, o relativă stabilitate în interiorul sistemului internaţional. Ca o reacţie la acest „faliment“ al teoriei relaţiilor internaţionale, s-a produs ascensiunea teoriilor instituţionaliste, care susţin că unica sursă de stabilitate şi securitate în sistem o constituie instituţiile internaţionale.

În concepţia Iui John J. Mearsheimer, instituţiile sunt „un set de reguli după care statele cooperează şi se află în competiţie unele cu altele“. Cu toate acestea, ele nu prezintă garanţii de asigurare a securităţii şi a stabilităţii internaţionale după perioada războiului rece. Atât activităţile de menţinere a păcii, cât şi tehnica concertului puterilor funcţionează după altă logică decât cea a securităţii colective. Robert O. Keohane şi Lisa L. Martin îi răspund lui Mearsheimer, ajungând la un compromis: instituţiile sunt o creaţie a statelor şi, prin urmare, ele ramân valoroase în comportamentul lor internaţional.

Acestea sunt câteva consideraţii teoretice preliminare de la care ar putea porni o discuţie despre rolul instituţiilor şi a organizaţiilor internaţionale.

Înainte de a studia relaţiile dintre NATO, EU şi OSCE în domeniul securităţii, mai trebuie sa realizăm o observaţie preliminară, dar esenţială: toate aceste trei organizaţii îşi au originea în epoca sistemului bipolar specific războiului rece, ele căutându-şi relevanţa într-un sistem multipolar, cu numeroase tendinţe anarhice.

Caracteristici ale relaţiilor internaţionale după 1990

Cea mai importantă mutaţie geopolitică, după colapsul sistemului comunist, o reprezintă translatarea pivotului interesului strategic american din Europa în Orientul Mijlociu şi Caucaz, ca urmare a transferării în această zonă a centrului de conflict mondial. Marea Neagră devine mult mai importantă, după ce aceasta capătă valenţele unei mari euro-atlantice, iar Europa de Sud-Est se întinde, din punct de vedere geostrategic, până în Caucaz şi zona Mării Caspice. În plus, Europa de Sud-Est intră în logica stabilizării Orientului Mijlociu lărgit, concept care include Balcanii de Vest şi Marea Neagră.

Din punct de vedere politico-militar, epoca post-război rece determină prevalenţa riscurilor asimetrice (terorism, trafic de arme, droguri, fiinţe umane) asupra celor clasice. Prin dispariţia echilibrului central dintre cele două superputeri, se poate vorbi, pe de o parte, despre redobândirea supremaţiei armelor convenţionale asupra celor nucleare (cu consecinţe directe pentru sporirea statutului militar şi politic al unor ţări ca Germania şi Japonia), iar, pe de altă parte, despre independenţa conflictelor şi echilibrelor locale şi regionale, dominate din ce în ce mai mult de actori locali sau puteri regionale. Evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi cele care au urmat în aceeaşi logică au ridicat probleme foarte importante în legătură cu tipul de conflicte şi de armament, schimbând în acest fel şi obiectivele instituţiilor internaţionale.

Politica europeană

Politica europeană de bună vecinătate se referă la relaţiile Uniunii Europene cu ţările din Europa de Est (Rusia, Ucraina, Belarus şi Republica Moldova), din regiunea Mediteranei (Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Libia, Maroc, Siria, Tunisia şi Autoritatea Palestiniana) şi din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia), ţări care nu sunt considerate ca eligibile pentru a deveni membre ale Uniunii, chiar dacă ele aparţin tot familiei culturale europene sau au legături intime şi tradiţionale cu aceasta (de exemplu, pentru moment, Turcia nu este inclusă în politica de vecinătate a UE, ci în politica de aderare, în timp ce Moldova sau Ucraina sunt incluse în politica de vecinătate).

Principalele instrumente ale acestei politici sunt cooperarea şi integrarea economică, ajutorul pentru dezvoltare, asistenţa în procesul de democratizare şi construcţie a statului de drept, dialogul, consultarea şi concertarea politică, precum şi parteneriatul general sau în diverse domenii. Scopul principal este de a evita excluderea acestor ţări din zona economică europeană şi crearea de noi linii de democraţie în „Marea Europa“. Este vizată, de asemenea, realizarea unei armonizări de sistem politic şi a unei interoperabilităţi „economice şi sociale între UE şi statele din vecinătatea sa estică şi sudică, susceptibile a se integra unui concept larg de spaţiu cultural european.

În aceste ţări, UE încurajează reformele în domeniile politic, economic şi social, rezolvarea disputelor bilaterale pe calea negocierilor şi cu respectarea dreptului internaţional (în special a Cartei ONU), cooperarea transfrontalieră (inclusiv prin crearea de euro-regiuni) şi implementarea standardelor europene în materia instituţiilor democratice, statului de drept şi a drepturilor omului (cu un accent special asupra drepturilor minorităţilor).

Două concepte fundamentale promovate, în acest context, de UE sunt cel al „securităţii democrate“ (potrivit căruia dezvoltarea democraţiei - la nivel naţional şi internaţional - exclude războiul dintre statele care o adoptă ca sistem de organizare) şi cel al „securităţii prin dezvoltare“ (potrivit căruia stabilitatea şi securitatea statelor creşte direct proporţional cu creşterea nivelului lor de dezvoltare economică). Ambele concepte se înscriu în doctrina priorităţii acordate „soft security“, se bazează pe efortul identificării „solidarităţii de interese“ şi sunt propulsate prin „strategia proiectelor comune“. La acestea se adaugă principiul potrivit căruia consolidarea securităţii trebuie operată exclusiv în condiţiile respectului pentru drepturile omului, iar nu pe seama limitării libertăţilor civile. Pentru evaluarea progreselor, UE monitorizează ţările incluse în politica de vecinătate.

Strategia de Securitate Europeană, adoptată de către Consiliul European în decembrie 2003, identifică zona Caucazului de Sud ca una dintre regiunile în care UE ar trebui să manifeste un interes sporit. Se are în vedere dezvoltarea unui Plan de Acţiune pentru sprijinirea democraţiei în această zonă. În acest context, se analizează posibilitatea lansării unui Pact de Stabilitate pentru Caucazul de Sud. UE insistă pentru retragerea forţelor militare ruse din Caucazul de Sud (ca şi din Transnistria) şi, totodată, pentru acordarea unui statut de autonomie regiunilor separatiste din zonă, în cadrul statelor din care fac parte în prezent.

Strategia de securitate americană

În privinţa strategiei de securitate a Statelor Unite, adoptate în decembrie 2002, prioritară este contracararea reţelelor teroriste la nivel global. Toate celelalte ţinte sunt subordonate acestui obiectiv. Pentru SUA solidaritatea contează numai în măsura în care se traduce într-o politică de susţinere şi în capacităţi de sprijin pentru strategia lor de securitate. Această strategie se bazează pe conceptele unipolarismului, unilateralismului - în cele două variante ale sale, şi anume „singuri, dacă se poate, împreună, dacă este necesar“ (opţiunea Bush) sau „împreună, dacă se poate, singuri, dacă este necesar“ (opţiunea Clinton) - şi al atacului nu doar preventiv (care tinde la neutralizarea unei agresiuni iminente, a unei ameninţări), ci şi anticipativ (care tinde la excluderea unei posibilităţi de agresiune chiar dacă pericolul este improbabil şi, deci, nu a ajuns a fi o ameninţare certă).

În consecinţă, este preferată „hard security“ (securitatea bazată pe dreptul forţei, iar nu cea bazată pe forţa dreptului) şi se acceptă că preţul securităţii poate consta în limitarea drepturilor şi a libertăţilor civile. Refuzând orice scuză pentru terorism, SUA refuză şi orice explicaţie pentru acest fenomen. În consecinţă, acţiunea sa vizează cu prioritate, dacă nu exclusiv, simptomele, iar nu cauzele terorismului.

Deşi SUA apreciază importanţa preluării propriului său model de organizare şi a propriilor sale valori în statele aliate, ele se bazează mai mult pe interoperabilitatea militară, politică şi instituţională cu acestea, decât pe armonizarea sau coeziunea economică şi socială cu ele. Ca principală ameninţare la adresa securităţii în privinţa căreia nu se mai (poate) face distincţie între aspectul intern şi cel internaţional, terorismul este definit ca o realitate tridimensională, reunind terorismul propriu-zis, corupţia şi crima organizată.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!