An omagial
„Semnul izbăvitor al statului roman şi al împărăţiei întregi“

„Semnul izbăvitor al statului roman şi al împărăţiei întregi“

Adrian Agachi, 19 Iunie 2013

Biruinţa obţinută de Sfântul Împărat Constantin cel Mare împotriva lui Maxentius a consemnat înglobarea vechii capitale a Imperiului Roman în cadrul teritoriilor deţinute de acesta. De asemenea, a reprezentat momentul în care Sfântul Constantin a decis pentru totdeauna să sprijine credinţa creştină, oferind acesteia libertatea cuvenită, iar credincioşilor ei, cinste şi egalitate cu ceilalţi cetăţeni ai imperiului.

Eusebiu de Cezareea ne spune că una dintre primele decizii luate de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, după victoria obţinută împotriva lui Maxentius, a constat în revelarea semnului biruinţei sale. Astfel, după ce a rostit o rugăciune de mulţumire adresată lui Dumnezeu, „Constantin a descoperit tuturor semnul cel mântuitor - atât prin viu grai, cât şi prin inscripţii pe piatră - şi a înălţat chiar în inima oraşului împărătesc un monument triumfal în amintirea biruinţei avute împotriva vrăjmaşului, monument în care a pus să se scrie lămurit, cu litere săpate, de neşters, că aceasta se dovedise să fie semnul izbăvitor al statului roman şi al împărăţiei întregi“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, trad. Radu Alexandrescu, în: PSB, vol. 14, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 81). Astfel, împăratul Constantin cel Mare a revelat în faţa întregii populaţii romane un fapt de necrezut cu câţiva ani înainte: recunoştinţa unui conducător roman faţă de ajutorul nepreţuit oferit de Dumnezeul creştinilor. Cu acest prilej, Constantin cel Mare a ordonat să fie creată şi o statuie a sa, care să ţină în mâna dreaptă o lance lungă în chipul crucii şi la baza căreia să fie scrise următoarele cuvinte: „Prin acest semn mântuitor - adevărata dovadă a bărbăţiei - am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi, izbăvindu-vă, am redat atât senatului, cât şi poporului roman strălucirea de odinioară“ (op.cit., pp. 81-82). Prin urmare, Constantin cel Mare a recunoscut în mod public importanţa semnului Crucii şi a ajutorului oferit de Hristos în biruinţa obţinută asupra lui Maxentius. Reamintim aici că armata sa era net inferioară celei adverse, care a beneficiat şi de avantajul terenului, un element foarte important în desfăşurarea unei bătălii, în special a uneia decisive. Aşadar, deciziile ulterioare de restaurare a libertăţii creştinilor şi de reprimire a acestora în funcţii oficiale nu trebuie să ne mire, de vreme ce împăratul recunoscuse public importanţa credinţei creştine şi veridicitatea acesteia, pe care atâţia predecesori se arătaseră reticenţi în a o susţine.

Primele măsuri favorabile creştinismului

Estimările cercetătorilor afirmă că populaţia creştină atingea aproximativ 10% din numărul oamenilor ce locuiau în teritoriile Imperiului Roman la vremea restaurării toleranţei publice din vremea lui Constantin cel Mare. Aşadar, în pofida unui mediu dificil, aproape ostil pe alocuri, creştinismul se răspândise incredibil de rapid. De aceea, nu trebuie să ne mire atenţia cu care Sfântul Împărat Constantin cel Mare a acordat privilegii credinţei creştine. El s-a îngrijit mai întâi ca populaţia creştină să fie tolerată social şi politic, iar apoi a decis să sprijine oficial această credinţă, fără a obliga pe nimeni să se convertească şi fără a interzice manifestarea altor culte, cu excepţia câtorva secte extremiste, precum adepţii lui Cibele sau Atis, care, în frenezia nebuniei lor, mergeau până la automutilări sângeroase. Constantin cel Mare s-a înconjurat de creştini pricepuţi din punct de vedere politic, care îl puteau ajuta cu sfaturi preţioase în munca sa de unificare a credincioşilor creştini, o muncă laborioasă şi deosebit de grea, mai ales în contextul arianismului care urma să apară ca erezie în doar câţiva ani de la momentul cuceririi Romei. De asemenea, a decis să sprijine parohiile creştine, prin reconstruirea aşezămintelor de cult dărâmate, dar şi prin execuţia unor noi lucrări de fondare a acestora. În privinţa măsurilor sociale, Eusebiu de Cezareea afirmă că unele persoane care fuseseră lipsite pe nedrept de propriile averi din cauza conducerii romane anterioare au fost despăgubite de noul împărat, care şi-a asigurat astfel loialitatea unor familii nobile importante, nedreptăţite de Maxentius şi de Maximian. De asemenea, Constantin cel Mare a încercat să înţeleagă mai în profunzime şi conceptul creştin de sinodalitate, participând la unele sinoade locale ale episcopilor, fapt ce va preceda prezidarea primului mare Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325.

Prezidarea sinoadelor

Cu toate că acest concept de „prezidare“ este oarecum impropriu şi a fost utilizat ca argument de cercetătorii ostili împăratului Constantin cel Mare pentru a sublinia, în opinia lor, dorinţa acestuia de impunere a unui fel de dictatură asupra structurilor ecle-ziale, el trebuie privit într-un mod ceva mai amplu. Sfântul Constantin cel Mare nu şi-a dat cu părerea cu privire la problemele Bisericii şi, când a făcut-o, a fost foarte repede pus la punct de unii episcopi, care i-au atras atenţia că există anumite limite. Dacă ar fi fost un dictator, atunci i-ar fi exilat pe loc, considerând această manifestare drept o impertinenţă, dar el a zâmbit şi a acceptat criticile primite fără a face uz de puterea sa politică. S-a îngrijit în principal numai de convocarea sinoadelor şi de ajungerea la o decizie comună şi unitară, ca un adevărat lider. De fiecare dată când s-a confruntat cu opiniile contradictorii formulate de unii episcopi, Constantin cel Mare a avut grijă de unitatea Bisericii, dorind ca aceasta să nu fie afectată de păreri personale, pentru că Duhul Sfânt trebuia de fapt să Îşi facă manifestă voia Sa. Însă orice decizie are nevoie de expunerea părerilor contradictorii. Să ne aducem aminte de primul sinod din istoria Bisericii, şi anume cel de la Ierusalim. Voia lui Dumnezeu nu a fost descoperită de la început, ci prin rugăciune, răbdare şi credinţă li s-a încredinţat celor prezenţi, astfel încât din conflictul cu privire la legea iudaică şi rolul ei să reiasă în cele din urmă pacea, prin subordonarea acestei legi credinţei creştine. O decizie sinodală trebuie înţeleasă nu doar prin ceea ce afirmă, cât şi prin ceea ce condamnă sau prin ce se deosebeşte de contrariul ei, pentru că şi acesta trebuie explicat pe de-a întregul, aşa cum s-a întâmplat mai târziu cu arianismul. Constantin cel Mare a fost un om capabil să observe cum trebuie puse întrebările corecte şi cum trebuie urmate deciziile plăcute lui Dumnezeu, fapt care reiese şi din corespondenţa sa de mai târziu odată cu problema arianismului. În materialul următor vom discuta importanţa Edictului de la Milan şi semnificaţia acestuia în contextul politic şi social al perioadei respective. Remarcăm prudenţa, tenacitatea şi simţul răspunderii sociale de care a dat dovadă Sfântul Constantin cel Mare în cadrul primelor sale decizii favorabile creştinismului şi considerăm că el reprezintă în continuare un model de urmat pentru creştinii din zilele noastre.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!