Patristica
Sensul suferinței

Sensul suferinței

Pr. Narcis Stupcanu, 20 Martie 2018

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Întrebarea 55, Răspunsul II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 18, pp. 297-298

„(...) Să știm că Domnul sau nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta (I Corinteni 10, 13) sau, ca atunci când câteodată pregătea tină și ungea pe bolnavi și le poruncea să se spele în Siloam (Ioan 9, 6-7), sau ca altădată când se mărginea la simplă voința Lui, spunând: Voiesc, fii curățit (Matei 8, 3), iar pe unii îi lăsa să lupte cu suferințele, spre a-i face mai probați prin ispitire; la fel se întâmplă și cu noi: câteodată ne ajută în mod nevăzut și în ascuns, când socotește că aceasta este în folosul sufletelor noastre, iar altădată socotește de cuviință să întrebuințeze și mijloace materiale pentru bolile noastre (astfel) ca prin amânarea vindecării să ne facă mai puternică și mai constantă amintirea binefacerii sau, încă, precum am spus, să ne dea un model de imitat pentru îngrijirea sufletului. Căci precum în privința corpului este necesară fie îndepărtarea a ceea ce este străin, fie adăugarea a ceea ce este nevoie, la fel și în privința sufletului nostru, este necesar să îndepărtăm ceea ce este străin și să primim ceea ce este potrivit cu natura noastră. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om drept (Ecclesiast 7, 29) și pe noi ne-a creat spre fapte bune, ca întru ele să umblăm.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere, Preliminarii, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, pp. 382-383

„Căci Dumnezeu, după părerea mea, dă celor păcătoși o viață chinuitoare, nu pentru că îi urăște sau că vrea să-i pedepsească pentru viața lor vicioasă, căci El stăpânește și atrage la Sine tot ce există de dragul Său. Dar El atrage sufletul la Sine cu un scop mai bun. Fiindcă El este izvorul a toată fericirea. El nu dă sufletului când îl atrage la Sine decât durerea necesară. Și precum cei ce vor să obțină aur curat dintr-o materie brută, topind-o în foc, nu topesc numai materia de rând, ci în orice caz se topește și aurul curat împreună cu materia cea obișnuită, în mod absolut necesar și sufletul, care este unit cu materia, ajunge în foc, până ce va fi înlăturată toată acea materie de rând și falsă care este mistuită în foc.

Și mai amintesc și altă pildă: dacă ar unge cineva o funie cu lut gros pe toată lungimea ei și apoi i-ar băga capătul printr-o gaură mică și ar trage la sine cu o forță mare funia înăuntru, toată funia urmează tracțiunii, iar lutul cu care a fost unsă rămâne acolo, dincolo de orificiu, fiindcă funia se curăță de el. De aceea funia nici nu trece cu ușurință prin gaură, ci așteaptă să se depună o forță mai mare din partea celui ce o trage. Cam tot așa să ne închipuim că sufletul fiind prins de îndeletniciri materiale și pământești se chinuiește și se întinde când Dumnezeu atrage spre Sine partea Sa, și când îl subțiază forțat de elementele străine, care s-au lipit de el, iar această lucrare pricinuiește sufletului chinuri amare și de nesuferit.

(…) nu judecata dumnezeiască ar fi cea care vestește păcătoșilor pedeapsa, ci rolul ei constă, precum a dovedit demonstrația, numai în despărțirea binelui de rău și în atragerea spre participare la fericire a celui mai bun. Iar aceasta produce smulgerea celui bun din legătura cu cel rău, precum și atragerea lui spre Dumnezeu îi produce durere mare.”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!