An omagial
Sensul suferinței în vremea prigoanei comuniste

Sensul suferinței în vremea prigoanei comuniste

Nicușor Deciu, 04 Noiembrie 2017

Foarte mulți dintre cei întemnițați în perioada comunistă, în momentul arestării, dar și mulți dintre cei de astăzi, la care au ajuns mărturiile despre eroii și mărturisitorii din închisorile comuniste, s-au întrebat și se întreabă, pe bună dreptate, de ce s-au întâmplat toate acestea, de ce tocmai lor și, mai cu seamă, care a fost sensul acestor întâmplări care au condus la distrugerea unei întregi generații. De ce a îngăduit Dumnezeu ca anumiți oameni să îndure atrocități inimaginabile? Cu siguranță, un răspuns deplin care să lămurească pricinile adânci și sensul celor petrecute în penitenciarele comuniste nu vom afla decât când vom ajunge dincolo, atunci când ni se vor descoperi rațiunile dumnezeiești ale fiecărui lucru din viața unei lumi de Dumnezeu proniate. Totuși, conștiința omului revendică un răspuns aici, fie el și aproximativ.

Însă, pentru a da un răspuns cât de cât mulțumitor la întrebarea de mai sus, ar trebui să pornim exact de la acele persoane care au ajuns să petreacă ani buni în spatele gratiilor. Ei bine, dacă vom cerceta fie și superficial listele cu cei închiși vom observa că grosul acestora a fost alcătuit din cei mai capabili și mai buni dintre români în domeniile în care activau sau slujeau, cum a fost cazul preoților. Prin urmare, s-ar putea afirma că întreaga elită românească de după al Doilea Război Mondial a fost eliminată din viața publică și trimisă în lagăre, pușcării și deportări. Așadar, cei mai buni și mai credincioși dintre fiii neamului românesc au fost sortiți, de către regimul comunist ateu, într-o formă sau alta, exterminării. Așa că, întrebarea care ne frământă pe noi ar putea fi reformulată exact: de ce au fost umplute pușcăriile comuniste cu cei mai buni dintre români?

Nu cred că ar trebui să ne pierdem vremea cu explicații venite dintr-o perspectivă strict politică, întrucât pe noi ne interesează exclusiv o interpretare creștină a fenomenului. Spre exemplu, Virgil Maxim, care a petrecut nu mai puțin de 22 de ani în temniță, afirmă în cartea sa, „Imn pentru crucea purtată”, că nu poate privi suferința generației sale decât „ca pe o ispășire a păcatelor personale și ale întregului neam românesc”. Această perspectivă duhovnicească ne poate lămuri din ce pricină suferința a căzut pe cei mai buni oameni, iar nu pe criminali și trădători. Pentru că doar cei mai buni, care aveau deja exercițiul jertfei făptuirii binelui, se puteau oferi și spre asumarea jertfei suferinței purificatoare, atât pentru ei înșiși cât și pentru neamul întreg. Socotesc că doar astfel ar putea căpăta conștiința omenească un răspuns demn, atunci când cu nedumerire sinceră se apleacă asupra cercetării acelei mari nedreptăți umane, întâmplate în comunism cu cei mai aleși români, adică cu elita noastră națională dintr-un moment determinat al istoriei.

Însă acest fenomen de mărturisire a credinței, cu manifestări ieșite dintr-o ordine, să zicem, tradițională, nu ar trebui deloc privit desprins de întreaga concepție despre lume și viață adusă de creștinism. De aceea aș încerca să subliniez în această nouă spiritualitate născută în penitenciarele comuniste o paralelă cu tradiția duhovnicească monahală. Întrucât și în monahism cei mai buni dintre nevoitorii călugări, pe măsură ce se îmbunătățesc, ajung să se ridice dincolo de lupta pentru mântuirea propriului suflet și să se roage pentru toți frații lor, adică ajung să sufere și să se jertfească pentru întreg neamul omenesc. Tot așa și în timpul prigoanei marxiste, poate nu întâmplător, cei mai buni exponenți ai generației postbelice au fost vizați cu scopul de a fi reeducați, adică exterminați sufletește, întrucât ar fi putut răsturna obiectivele regimului ateu. Dar printr-o iconomie dumnezeiască aparte, care poate întoarce orice rău în bine, ei au fost aleși să ispășească păcatele neamului nostru, să fie pildă și mărturie pentru un întreg popor și chiar pentru întreaga lume. Asumarea de bunăvoie, din partea lor, a suferinței nu reprezintă altceva decât înțelegerea modului propriu în care Mântuitorul adresează fiecăruia dintre noi și fiecărei generații în parte chemarea spre luarea Crucii și a urmării Lui: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Ceea ce a urmat a fost o împli­nire conștientă a cuvintelor lui Hristos, cu nădejdea biruinței: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan, 16, 33).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!