Repere şi idei
Sensul suprem al vieții - credința în Dumnezeu

Sensul suprem al vieții - credința în Dumnezeu

„A hotărî dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la întrebarea fundamentală a filosofiei”, scria Albert Camus. Cu alte cuvinte, existența umană este posibilă atâta vreme cât simțim că ea are un rost. Viktor Frankl, creatorul logoterapiei, a fost deportat vreme de 3 ani în lagărele naziste, printre care Auschwitz și Dachau. Atunci a observat că lupta deți­nuților pentru supraviețuire, pentru pâinea cea de toate zilele, căpăta accente dramatice. Unii erau animați de gândul de a rămâne în viață „de dragul familiei”, care îi aștepta acasă, și căutau să își salveze prie­tenii prin orice mijloace. Cert este că foarte puțini deținuți au rezistat în lagărele naziste, iar după cum remarca Frankl, „cei mai buni dintre noi nu s-au mai întors”.

Reacțiile psihologice ale deți­nutului în fața situației periculoase și complet anormale din lagăr atingeau mai multe faze: după șocul inițial, devenea apatic, emo­țiile i se toceau și începea să trateze cu indiferență ceea ce i se întâmplă, inclusiv jignirile și bătăile îndurate. „Cel mai dureros aspect al bătăilor era jignirea pe care ele o implicau”, scria Frankl. În același timp, deținutul își concentra toată energia fizică și psihică spre un singur țel: să rămână în viață.

În anii de experiență carcerală, psihoterapeutul vienez constată că deținuții care manifestau preocupări spirituale, chiar dacă aveau o constituție fizică firavă, au rezistat mai bine în con­dițiile atroce din lagăr. Aceștia erau în stare să se retragă din ambianța teribilă din jurul lor, într-o viață lăuntrică plină de bogăție, o viață a libertății spirituale, spunea Frankl. Chiar el a rezistat necontenitelor jigniri venite din partea gardienilor, orelor interminabile de marș forțat și de muncă silnică în ger năprasnic, gândindu-se la soția sa, con­ș­tientizând darul divin al iubirii. „Sufletul meu se agăța de chipul soției mele, pe care mi-l adusesem înaintea ochilor cu o claritate suprafirească. O auzeam răspunzându-mi, îi vedeam surâsul, privirea sinceră și dătătoare de curaj. (...) Atunci am înțeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea și credința umană trebuie să ne-o împărtășească: izbăvirea omului este prin dragoste și în dragoste”, mărturisea Frankl.

O altă observație importantă a sa este aceea că omul care nădăjduiește într-un viitor bun, pozitiv, are mult mai multe șanse de supraviețuire decât cel care se lasă în voia deznădejdii: „Odată cu pierderea credinței în viitorul său, deținutul își pierdea și tăria spirituală; se lăsa să decadă și ajungea pradă degradării fizice și sufletești”. Omul care se lasă acaparat de depresie nu mai poate da nici un sens vieții sale. Trăiește într-un vid existențial. Psihiatrul vienez a ajuns, astfel, la concluzia că viața umană și sensul sunt legate în mod inextricabil: „Căutarea sensului reprezintă motivația primă a omului în viață”.

Multe din nevrozele noogene (ivite din probleme existențiale) apar din cauză că dorința de sens a subiectului uman nu este satisfăcută. De aceea, fiecare dintre noi trebuie să își descopere în străfundurile ființei sensul care îl împli­nește deplin. Viktor Frankl susține că omul poate găsi sensul existenței iubind o persoană, contemplând natura (creația lui Dum­nezeu), dedicându-se creației (în sensul cel mai larg, de la meșteritul unor obiecte până la artă și știință) sau dând sens experiențelor dureroase prin care este nevoit să treacă. În ultimă instanță, până și un muribund își poate da un sens vieții alegând să moară demn. Sensul suprem - arată întemeietorul psihoterapiei - îl reprezintă credința în Dumnezeu. Chiar dacă deznădejdea îl asediază de multe ori, creș­tinul își regăsește în cele din urmă rostul vieții, amintindu-și de ținta sa finală, comuniunea cu Domnul nostru Iisus Hristos.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!