Patristica
Sensul vieţii creştinului

Sensul vieţii creştinului

Nicuşor Deciu, 15 Martie 2015

Omul nu poate trăi fără a avea un sens, fără să ştie că păşeşte pe o cale nu oricum, ci privind spre o ţintă. Atunci când viaţa îi este lipsită de sens, el îşi pierde echilibrul şi se îmbolnăveşte sufleteşte. Acest lucru a fost dovedit cu succes de psihologia existenţialistă, ce şi-a bazat terapia pe aşa-numita metodă a recuperării sensului vieţii, prin care a izbutit deseori să obţină o reechilibrare a parcursului existenţial al omului.

Viaţa creştinului nu se desfăşoară nici ea la voia întâmplării, ci implică un sens spre care tinde şi pe care se nevoieşte să-l împlinească, uneori cu multe osteneli. Dar a urmări un sens existenţial nu înseamnă doar faptul de a te deda unei zbateri sistematice pentru a ajunge la ţinta dorită, ci şi viziune şi putere de înţelegere a lucrurilor. Fac această precizare pentru că, deşi toţi ne dorim atingerea ţintei, observăm că în viaţa de zi cu zi ne pierdem în detalii inutile şi în poticneli, ceea ce arată că sensul spre care vrem să ne orientăm viaţa este îndepărtat şi oarecum vag determinat, părând că nu are legătură cu problemele noastre cotidiene. De multe ori am auzit spunându-se: Ce trebuie să caute omul? „Mântuirea“ se răspunde, sau „ Împărăţia lui Dumnezeu“. Acest răspuns general care, deşi este corect, este incomplet, îmi aminteşte de un dialog prezentat în Filocalie (vol. I) şi prilejuit de un pelerinaj al Sfântului Ioan Casian şi al Sfântului Gherman, plecaţi în pustia Sketică pentru folos şi sfaturi duhovniceşti. Ajungând ei la avva Moise Etiopianul, acesta îi întreabă: „Care este scopul vostru şi ce ţintă ultimă aţi avut înainte de a veni aici? “ Răspunsul a fost simplu şi hotărât: „Pentru Împărăţia cerurilor“. Iar Ava Moise a zis: „Bine aţi răspuns în ce priveşte ţinta ultimă, dar care e scopul de la care, nicicum abătându-ne, putem să ajungem la Împărăţia cerurilor? În privinţa aceasta n-aţi răspuns“. Iar după ce au mărturisit că nu ştiu, le-a răspuns Bătrânul: „Ţinta ultimă a făgăduinţei noastre este, cum aţi zis, Împărăţia lui Dumnezeu, iar scopul fără de care este cu neputinţă a ajunge la sfârşitul acela este curăţia inimii. Deci spre acest scop trebuie să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când s-ar întâmpla să se abată inima noastră puţin din calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit, ca după o riglă a zidarului“.

Iată că prin răspunsul avvei se atrage atenţia că obiectivul Împărăţiei nu poate fi atins într-o manieră abstractă sau declarativă, ci are nişte semne încă în viaţa de aici. Curăţia inimii este semnul nostru interior, pe care avându-l, primim mărturie că ne aflăm pe calea cea bună. Raportarea la lucrurile lumii trebuie să aibă, aşadar, totdeauna o legătură directă cu această curăţie a inimii noastre. Să urmărim a ne păstra conştiinţa curată faţă de gândurile, lucrurile, faptele, evenimentele, persoanele pe care le întâlnim pe parcursul fiecărei zile, întrucât toate se află într-o legătură nevăzută, dar directă, cu amintita curăţie a inimii. La rândul ei curăţia inimii pregăteşte locul sălăşluirii harului Duhului Sfânt în suflet. De aceea poate că nu întâmplător Sfântul Serafim de Sarov spunea că sensul vieţii noastre este dobândirea Duhului Sfânt. Şi putem observa că aici nu este nicidecum menţionat un alt scop al creştinului decât cel enunţat de Avva Moise, ci este vorba de un alt semn care ne arată, mai desăvârşit, dacă ne aflăm pe calea ce duce negreşelnic în Împărăţie.

În acest sens creştinul ar trebui să-şi amintească din timp în timp, ca o formă de asceză, scopul pentru care am îmbrăţişat viaţa creştinească şi ce presupune starea de mădular viu al Bisericii, altfel haosul lucrurilor lumii va întuneca perspectiva clară a sensului, aşa cum iarăşi lămureşte Avva Moise:

„Pentru aceasta pe toate le nesocotim; şi patria, şi neamul, şi averile, şi toată lumea, ca să dobândim curăţia inimii. Iar de vom uita scopul acesta, vom fi nevoiţi, ca unii ce umblăm prin întuneric şi călătorim alăturea de calea cea dreaptă, să ne poticnim de multe şi să rătăcim. Căci multora li se întâmplă că, nesocotind la începutul lepădării de lume avuţia, banii şi toată lumea, mai pe urmă se aprind de mânie şi ură pentru o carte, o sapă, un condei sau un ac. N-ar pătimi aceasta dacă şi-ar aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile şi lumea însăşi... Când deci pentru lucruri de nimica arătăm acea mânie împotriva fratelui, am căzut de la scop şi nu avem nici un folos de la lepădarea de lume“.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!