Patristica
Sensurile teologice şi formele cinstirii icoanei

Sensurile teologice şi formele cinstirii icoanei

Icoana face parte organică din cultul Bisericii şi din această „sinteză a artelor“ care este lăcaşul de cult. Prin icoana lui Hristos, spune Sfântul Teodor Studitul, „ne vine un har dumnezeiesc şi ea împărtăşeşte sfinţire celor ce se apropie de ea cu credinţă“; ea face parte dintre „lucrurile care ne sfinţesc minţile şi trupurile“, potrivit Sfântului Nichifor Mărturisitorul.

Anunţarea temei. În cele ce urmează vom căuta să înţelegem care sunt semnificaţiile teologice ale icoanei şi care este rolul pe care ea îl îndeplineşte în viaţa Bisericii. De ce în Ortodoxie există un cult al icoanelor şi care sunt formele fireşti prin care credincioşii îşi manifestă evlavia faţă de prototipurile sfinte zugrăvite în icoane.
 
Tratarea. Potrivit Sfinţilor Părinţi, icoanele au fost prezente încă de la început în viaţa Bisericii şi nu poate fi conceput un ethos creştin aniconic (lipsit de icoane). Cea dintâi icoană a fost „zugrăvită“ de Mântuitorul Hristos Însuşi Care, pentru a răspunde dorinţei regelui Abgar al Edessei ce dorea să-L întâlnească, Şi-a întipărit în chip miraculos trăsăturile Preasfântului Său chip pe o bucată de pânză şi i-a trimis-o acestuia. Această „icoană nefăcută de mână“ este cunoscută în Tradiţia Bisericii drept Sfânta Mahramă şi prăznuită anual la data de 16 august. De asemenea, Sfântul Apostol Luca a zugrăvit cele dintâi icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, pe care Ea văzându-le le-a binecuvântat spunând: „Darul Celui născut din mine, prin mine, împreună cu ele să fie!“ Practica zugrăvirii şi cinstirii sfintelor icoane este aşadar „contemporană cu propovăduirea evanghelică“, după cum ne învaţă Sfântul Nichifor Mărturisitorul.
 
Cultul icoanelor a luat un avânt deosebit odată cu pacea Bisericii decretată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi s-a dezvoltat organic timp de aproape patru secole. La începutul sec. VIII, în anul 726, împăratul bizantin Leon III Isaurul a poruncit ca icoanele să fie îndepărtate din biserici şi a interzis cinstirea acestora. O dură prigoană împotriva sfintelor icoane şi a celor ce le cinsteau cu evlavie a fost dezlănţuită de fiul acestuia Constantin V Copronimul, care a convocat un mare Sinod la Hieria (în Asia Mică, în 754), ce a formulat în chip limpede doctrina ereziei iconoclaste: icoanele erau identificate cu idolii, iar cinstirea icoanei lui Hristos era considerată o greşeală de natură hristologică (dogmatică). Erezia a continuat, într-o a doua fază, după anul 815, fiind biruită deplin abia odată cu moartea ultimului împărat persecutor Teofil, triumful Ortodoxiei fiind proclamat în mod solemn pe 11 martie 843, în prima Duminică a Postului Mare, prăznuită de atunci şi până astăzi ca Duminica Ortodoxiei.
 
Obiecţiile ereticilor iconoclaşti au determinat o reacţie hotărâtă din partea Bisericii Ortodoxe, concretizată prin formularea unei teologii clare a icoanei şi prin precizarea rolului pe care aceasta îl are în viaţa liturgică. Un Sinod ecumenic, cel de-al VII-lea (Niceea, 787), o serie de sinoade locale (la Roma, Constantinopol şi Ierusalim), precum şi o serie de Sfinţi Părinţi, ca de pildă Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Gherman şi Nichifor Mărturisitorul, patriarhii Constantinopolului, Sfântul Teodor Studitul au dezbătut şi clarificat toate aspectele importante ce privesc cultul icoanelor.
 
Potrivit învăţăturii ortodoxe, icoana înfăţişează un prototip sfânt (o persoană sau un eveniment). Trăsăturile prototipului sunt întipărite de către artistul iconar (care în vechime era consacrat printr-o ierurgie specială în prima zi de Paşti), în materia icoanei (fie că este vorba de un obiect portabil, fie că este vorba de pereţii lăcaşului de cult), printr-o tehnică tradiţională (tempera pe lemn, frescă, mozaic etc). Icoana se află într-o relaţie de asemănare cu prototipul, căci forma văzută a acestuia este prezentă în icoană. Icoana nu are un ipostas propriu, ci doar înfăţişează un ipostas (persoană) sfânt, trăsăturile exterioare ale acestuia, şi de aceea ea poartă întotdeauna numele prototipului înscris pe fondul icoanei. În acelaşi timp însă, icoana se deosebeşte în mod evident de prototip, căci natura ei (materială) nu are nimic în comun cu fiinţa prototipului. Icoana este plină de sfinţenie şi har, tămăduitoare şi făcătoare de minuni, în virtutea asemănării şi omonimiei cu un prototip sfânt, fapt pecetluit de rânduiala sfinţirii icoanelor, practică ce s-a răspândit în Biserica Ortodoxă începând cu sec. XVI-XVII. Sfinţenia şi închinarea adusă icoanei nu vizează însă substratul ei material, căci în momentul în care chipul şi numele de pe icoană s-au şters, aceasta nu mai poate fi venerată. Urmează să fie restaurată şi redată cultului, ori, potrivit unei vechi rânduieli bisericeşti, să fie scoasă definitiv din circuitul liturgic şi desigur ferită de o eventuală folosinţă profană, prin ardere.
 
Fiind pline de har, icoanele împărtăşesc sfinţire credincioşilor ce se apropie de ele cu credinţă şi de aceea ele sunt vrednice de cinstire. Menirea icoanelor este în principal una liturgică, iar valoarea lor estetică, istorică sau patrimonială trebuie privită ca una de ordin secundar. Icoana este în primul rând obiect de cult şi abia în al doilea rând obiect de artă. De aceea atitudinea firească a credinciosului în faţa icoanei nu poate fi de contemplare estetică, ci de închinare în faţa ei. Părinţii Sinodului VII Ecumenic au fixat cu precizie în Horosul sinodal (Definiţia dogmatică) formele cuvenite prin care credincioşii trebuie să-şi arate cinstirea faţă de sfintele icoane: „cei ce privesc la ele şi sunt ridicaţi spre amintirea şi dorirea prototipurilor lor le vor aduce sărutare şi închinare de cinstire, iar nu adoraţia adevărată, care potrivit credinţei noastre se cuvine numai Naturii dumnezeieşti (a Sfintei Treimi)... şi în acelaşi fel ca tipului cinstitei şi de-viaţă-făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii şi celorlalte sfinte aşezăminte, întru cinstirea lor se vor face şi aducere de tămâie şi lumini, precum era obiceiul în mod evlavios la cei din vechime“.
 
Recapitularea. Având în vedere cele expuse mai sus, putem răspunde la următoarele întrebări: Când au apărut icoanele în viaţa Bisericii? Care sunt primele icoane cunoscute în Tradiţia Bisericii? Cum au apărat Sfinţii Părinţi icoanele în faţa ereticilor iconoclaşti? Cum se defineşte icoana în relaţie cu un prototip sfânt? De ce cinstim sfintele icoane şi cum se cuvine să ne închinăm în faţa lor?
 
Asocierea. Sfintele icoane mijlocesc legătura noastră cu Mântuitorul Hristos, cu Maica Domnului şi cu sfinţii. Închinându-ne lor, intrăm în legătură cu prototipurile sfinte, aşa cum se întâmplă şi în cazul închinării similare aduse tipului Sfintei Cruci, cărţii Sfintelor Evanghelii sau sfintelor moaşte ale sfinţilor. Cinstind cu credinţă şi evlavie toate aceste aşezăminte sfinte ale Bisericii, se revarsă asupra noastră harul mântuitor al lui Dumnezeu.
 
Generalizarea. Prezente în viaţa Bisericii încă din vremea Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, sfintele icoane reprezintă o componentă fundamentală a credinţei creştin-ortodoxe şi a vieţii liturgice. Sensurile icoanelor şi temeiurile cultului adus acestora au fost precizate prin insuflarea Duhului Sfânt de către o serie de Sfinţi Părinţi în vremurile grele de luptă împotriva ereziei iconoclaste din veacurile VIII-IX.
 
Aplicarea. Sfintele icoane sunt prezente atât în sfintele lăcaşuri, cât şi în casele credincioşilor, făcând legătura între biserica parohială şi biserica din casa fiecăruia dintre noi. În faţa icoanelor se reunesc toţi membrii familiei, cu mic, cu mare, şi îşi înalţă rugăciunea către Dumnezeu. De aceea fiecare casă este potrivit să aibă un colţ special amenajat în acest sens: pereţii împodobţi cu icoane şi Sfânta Cruce, căţuia cu tămâie, sticluţa cu agheasmă, candela şi lumânările aprinse, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi Ceaslovul pentru rugăciune şi lecturi duhovniceşti.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!