„Sfânta Elena de la mare“, mănăstirea dintre două infinituri

Raluca Brodner, 12 August 2008

Situată la 3 kilometri de staţiunea Costineşti, în imensitatea aridei câmpii dobrogene, Mănăstirea „Sfânta Elena de la mare“ este, cu siguranţă, un unicat în peisajul monastic din ţara noastră. Fostă ctitorie a reginei Maria, este singurul lăcaş sfânt de la noi amenajat la malul Mării Negre. Între două infinituri - apă şi cer.

Într-o pustietate dogoritoare, „ameninţată“ doar de pescăruşi şi de zgomotul trenului care trece de câteva ori pe zi.

Am lăsat demult în urmă plaja aglomerată a Costineştiului, câţiva paşi îmi mai trebuie să trec şi de Golful francez. Picioarele mă poartă în ţărâna unui drum de ţară, mărginit de o parte şi de alta de ciulini. Cât cuprinzi cu ochii, se întinde o câmpie dobrogeană ţepoasă, ca barba unui bunic. În stânga e marea, liniştită şi nemărginită. Sapă neobosită la baza versantului deasupra căruia merg. Pe cer se rotesc pescăruşi guralivi, iar la dreapta o linie de cale ferată, pe care trece din când în când câte un tren în mare viteză. Îmi tot pironesc ochii în depărtare şi caut cu mâna streaşină la ochi. La un moment dat zăresc o construcţie, ca o hală lungă. După cum arată, nu sunt convinsă că e mănăstirea pe care o caut, însă crucea albă, care se desenează pe cer, pornită de undeva din interiorul clădirii, îmi dă certitudinea că am găsit ceea ce căutam. „Mai e puţin“, îmi spun, dar cu cât mă apropii mai mult de lăcaşul sfânt, cu atât am impresia că parcă mă depărtez mai mult. O fi din cauza căldurii dogoritoare, chiar dacă se apropie asfinţitul…

Ajung în faţa porţilor bisericii. Larg deschise pentru oricine se nimereşte să vină în vizită. Un câine mic şi ciufulit stă întins chiar la intrare, pe o parte, adormit de zăpuşeală. Deschide un ochi cât să se asigure că nu e călcat şi îşi continuă siesta.

Vara aceasta în grădina Mănăstirii „Sfânta Elena de la mare“ s-au copt roşii, vinete, ardeii şi toate cele trebuincioase unei familii de gospodari. Aşa pare de la intrare, o amenajare rurală dobrogeană, cu flori pe margini, tei, vişini şi caişi. O amenajare cu totul aparte, binecuvântată, atâta timp cât în pustietatea asta găsesc fântână cu o apă rece şi limpede, cum n-am băut în toată staţiunea, şi iarbă verde, care râde din straturi frumos amenajate.

„Nu am venit pentru că aşa am dorit, a trebuit să fac «ascultare»“

Cât timp o aştept pe maica stareţă Cipriana, intru în aşezământ. Linişte. Răcoare. Împăcare. Doar un glas de pescăruş se pierde, undeva, în zare. Sfinţii mă privesc cu îngăduinţă. Sunt atât de bine reprezentaţi, încât îmi dau impresia că sunt vii. Că ziua îşi păstrează locurile bine ştiute pe pereţii mănăstirii şi noaptea coboară să se odihnească, asemenea oamenilor.

Stareţa Cipriana. Un zâmbet de om. Mă întâmpină ca pe un oaspete demult aşteptat şi mă găzduieşte într-o încăpere din şirul de chilii răcoroase, primenită cu mare grijă.

Începem cu începutul. „Când am venit aici am găsit doar două măicuţe în toată pustietatea, dintre care una a plecat şi am rămas doar cu una. Două săptămâni am stat singură, singură în toată biserica, nici preot nu aveam. Făceam slujbele de una singură. Nu am venit pentru că aşa am dorit, a trebuit să fac «ascultare»“, spune măicuţa. Mai ales că stăreţia era într-o avansată stare de degradare după moartea stareţei Maria Vasile, pe 1 decembrie 2005. Nu i-a fost uşor să lase mănăstirea din Tulcea, unde a vieţuit 12 ani, dar parcă nici nu o lăsa inima să ştie că o casă a lui Dumnezeu se năruie într-un colţ uitat de ţară, iar ea ar putea fi de folos.

Prezenţa ei a fost de un folos nepreţuit. Cu răbdare, rugăciuni stăruitoare şi cu ajutorul câtorva credincioşi a început să zugrăvească biserica, să pună pe picioare întreaga gospodărie. De-abia anul acesta a reuşit să se racordeze la curent electric şi să tragă apă curentă. Încet, încet au început să vină şi alte măicuţe, aşa încât astăzi în mănăstire sunt şase vieţuitoare cu totul.

Maica stareţă spune că ar mai fi loc şi de alte măicuţe, doar că „tineretul nu mai intră în mănăstire, cum era odată. Iar dacă vin de la alte mănăstiri e greu până se acomodează. E greu să formezi o obşte închegată, în care să dăinuie dragostea, să nu cârtească nimeni, să fie ca o familie, că de asta am venit la mănăstire. Puteam să stăm acasă, dar noi am venit să-I slujim lui Dumnezeu.“

„Părintele Cleopa m-a călăuzit pe drumul monahismului“

În tot ceea ce spune, maica stareţă invocă bunătatea divinităţii, fără de care rostul ei pe pământ nu şi-ar găsi împlinirea. Este unul dintre oamenii care au ales calea monahismului şi care îmi lasă convingerea că pentru a fi un bun monah trebuie mai întâi să renunţi la tine şi la cei dragi ţie şi să te dedici Lui. Este unul dintre puţinii oameni care m-au impresionat prin pozitivism şi blândeţe. Pe cât de îngăduitoare şi iertătoare este maica, pe atât de neiertătoare se dovedeşte cu cei care necinstesc cele sfinte şi care se cred „stăpânii universului“.

Crescută într-o familie de oameni credincioşi, tatăl său i-a insuflat încă de mică dragostea pentru biserică. Copilă fiind, spunea Crezul în biserică. Mai apoi, peste ani, mergea la Catedrala în Galaţi. Până să meargă la mănăstire, cât timp a fost acasă nu a trecut lună fără să meargă în pelerinaj la mănăstirile din Moldova, unde i-a cunoscut pe părintele Cleopa şi pe părintele Paisie Olaru. Emoţionată, maica Cipriana povesteşte: „Părintele Cleopa, ori de câte ori mergeam la dânsul, ne lua pe toţi în chilie. Ne povestea viaţa sa, cum e viaţa de mănăstire, cum a făcut ascultare, cum l-a pus stareţ. La sfârşit, ne dădea cruciuliţe, cu pumnul, fiecăruia, ca să avem de unde da şi celorlalţi. Părintele mi-a imprimat ascultare, dragoste de biserică, fiind cel care m-a călăuzit pe drumul acesta al monahismului. Nu pot să uit cum ne spunea să ne întâlnim la poarta Raiului şi să ne mănânce Raiul.“

„Tot ce fac este pentru Bunul Dumnezeu“

Face o pauză scurtă şi continuă cu amintirile despre părintele Paisie Olaru: „Părintele Paisie Olaru era foarte bolnav. O colegă din grupul cu care mergeam în pelerinaje o cunoştea pe măicuţa care îl îngrijea pe părintele. A rugat-o să ne lase să intrăm la părintele să primim binecuvântare. Bolnav şi slăbit cum era, părintele a venit la mine şi m-a luat de mână, m-a binecuvântat. Bucuria mea a fost atunci imensă; ţin minte perfect fiecare cuvânt al părintelui, mai cu seamă în momentul în care ne-a spus rugăciunea de grup.“

„Mergeam de la Sihăstria la Sihla pe jos fie vară, fie iarnă. Îmi plăceau mult slujbele de seară. Mergeam la bucătărie să ajut la treabă, la priveghere, parcă simţeam că nu mai sunt pe pământ. Dacă ar fi să o iau de la capăt tot monah m-aş face. Eu dacă las ceva, las în ceruri, acolo e bogăţia mea. Iar dacă fac ceva bun în această mănăstire şi cu această mănăstire este doar din voia lui Dumnezeu şi pentru El. Astăzi pot fi stareţă şi mâine să nu mai fiu. Tot ce fac este pentru Bunul Dumnezeu“, spune stareţa care nu poate să nu amintească de un episod de la începuturile sale ca şi călugăriţă. Îl denumeşte „Povestea verzei“ şi rememorează amuzată cum măicuţele de la Tulcea au pus-o într-o zi, de dimineaţă până seara, să mute o grămadă de verze când într-o parte, când în alta, sub diferite pretexte: „Eu nu mi-am dat seama că măicuţele vor să-mi testeze răbdarea, să vadă, cârtesc ori nu. Credeam că aşa e mersul. După aceea mi-au spus despre ce este vorba şi ne-am amuzat împreună pe seama verzelor. Ce n-aş da să mai fiu în primele zile de mănăstire. Acum grijile sunt mult mai mari. Acum e vorba de o obşte, nu am grijă doar de mine. Trebuie multă răbdare, e mai greu, dar toate trec şi se rezolvă cu credinţă.“

Credinţa, acesta este liantul care le uneşte pe vieţuitoarele Mănăstirii „Sfânta Elena de la mare“ cu lumea cea mare.

Chiar dacă este oarecum izolată, biserica este cunoscută şi preferată de turişti pentru ospitalitatea cu care sunt primiţi, liniştea şi pentru faptul că este un unicat în peisajul monastic dobrogean. Nu puţine sunt gesturile frumoase venite din partea turiştilor sau a localnicilor din zonă. Un exemplu recent, evocat de maica stareţă, este cel al bărbatului care a venit să facă o donaţie aşezământului după ce a avut un vis în care i s-a arătat Sfânta Elena, care îl îndemna să meargă şi să facă milostenie. Aşa s-a şi întâmplat. Banii primiţi au folosit la lucrările de îngrijire a mănăstirii, singura din Costineşti.

Ctitorie a reginei Maria, demolată de comunişti

Mănăstirea „Sfânta Elena de la mare“ este situată în comuna Tuzla, judeţul Constanţa, la trei kilometri de staţiunea Costineşti. A fost construită în 1921, pe un teren oferit de regina Elena, mama regelui Mihai. Despre mănăstirea „Sfânta Elena de la mare“ se pomeneşte pentru prima dată în 1934. Episcopul Gherontie al Constanţei o recunoaşte ca „aşezământ mănăstiresc modest“, care cuprindea stăreţia cu paraclis, clopotniţa pe stâlpi şi o fântâna în curte, cu numele reginei mamă, Elena. La slujba de sfinţire a mănăstirii a participat şi marele istoric român Nicolae Iorga. Timp de şapte ani, a funcţionat ca mănăstire de maici, apoi aici au vieţuit călugări. În perioada comunistă, lăcaşul a fost desfiinţat. După 1990 nu a mai putut fi recuperat terenul fostei mănăstiri, care era amplasat într-o pădure, aşa că i s-a dat un alt teren, pe malul mării. La trei ani încep lucrările de construcţie ale mănăstirii actuale, iniţiativă care i se datorează maicii stareţe Maria Vasile, trecută la cele veşnice. Răvăşită fiind de durerea soţului decedat şi de legământul făcut încă din tinereţe de a se călugări, femeia intră în monahism, îşi vinde casele şi averea din Constanţa şi începe ridicarea mănăstirii. În 1998, Înalt Preasfinţitul Lucian a sfinţit biserica, care poartă haramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“. Actualmente, la mănăstire trăiesc şase maici, având-o stareţă pe maica Cipriana.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!