Reportaj
„Sfânta Treime“, mănăstirea eliberată după 30 de ani de arest

„Sfânta Treime“, mănăstirea eliberată după 30 de ani de arest

Dumitru Manolache, 08 Decembrie 2010

La numai şapte kilometri înainte de Râmnicul Sărat, pe DN 2/E 85, care leagă Moldova de Capitala ţării, pe partea dreaptă a şoselei, într-o văioagă acoperită de pomi, dacă eşti atent, întrezăreşti printre ramuri turlele unei biserici. Un drum de câteva sute de metri, străjuit de plopi desfrunziţi, ca nişte fuioare de fum ce ţâşnesc din pământ, te duce la porţile Mănăstirii "Sfânta Treime"-Podul Bulgarului, din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, o minune a lui Dumnezeu, înălţată în această răscruce de drumuri şi vremuri.

Cineva spărsese ferestrele toamnei, în mijloc de noiembrie, şi-o vară nesperat de viguroasă se avântase peste câmpuri, slobozind rânduri de zile toride, luminate nefiresc de un soare extrem de generos.

Veneam spre Bucureşti, porniţi la vreme de prânz de pe malurile Siretului. Străbăteam fascinaţi de culorile frunzelor aprinse, rămase prin pomi, în minunata câmpie a Râmnicului când, deodată, pe dreapta, zărim turlele unei biserici ce se înalţă biruitoare din pădurea de crengi a unui crâng rostogolit în văioaga unui bănuit pârâu.

Încetinim, facem la dreapta şi intrăm pe drumul deschis direct din şoseaua europeană. La numai câteva sute de metri, descoperim minunea: Mănăstirea "Sfânta Treime"-Podul Bulgarului.

Coasta de deal unde liniştea miroase a muguri de plopi

Departe de imaginaţia noastră şi de ceea ce se vede din şosea, locul pe care este ridicată această mănăstire preînchipuie, fără îndoială, frumuseţea Edenului.

Pe firul nevăzut al unui pârâu se înşiră chiliile, acareturile mănăstirii, lăsându-se loc larg bisericii mari, pomilor, luminii şi liniştii. O linişte aproape materială, cu miros de tămâie, mere şi muguri de plopi, te copleşeşte, de te întrebi: Ce mână nevăzută a rânduit atâta armonie, atâta pace în această nevăzută vale? Ce duh mântuitor a aşezat altarul Domnului la scurtă distanţă de Milcovul istoric care, din 1859, uneşte cele două provincii româneşti surori, Moldova şi Ţara Românească? Trebuie să fi fost ceva anume de tocmai aici, sub această coastă de deal, freamătă de sfinţenie un petic din marea grădină a Raiului.

Aveam să găsim răspunsuri la nedumeririle noastre citind câteva date din istoricul mănăstirii şi ascultându-l pe părintele Pavel Mihoci, duhovnicul maicilor de aici.

"Podul Bulgarului", locul unde s-a ridicat Raiul peste iad

Aşadar, Mănăstirea "Sfânta Treime"-Podul Bulgarului a fost ctitorită de credincioşii din zonă în 1946, biserica mare din lemn fiind ridicată între anii 1946 şi 1948, iar cea mică, închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, a fost zidită între 1954 şi 1955.

Răscruce, graniţă între ţări, locul acesta, pe vremuri, fusese unul al crimei şi al jafurilor. Un singur negustor bulgar se încumetase să ridice în apropiere un han şi un pod peste drumurile izolate pe care circulau înfricoşaţi românii de o parte şi de alta a Milcovului, împrumutându-şi numele zonei. Ei bine, exact aici, în acest punct al morţii, a dat semn Dumnezeu să se ridice, mai târziu, sfântă mănăstire, spre curăţirea locului şi spre rugăciune. Exact în această răscruce de drumuri şi vremuri, a sădit Domnul bucată de Rai din Raiul Său, spre mântuire şi aducere aminte a zilelor curate de după Facere, dăruite omului. Şi tot aici a făcut minuni şi semne spre întărirea credincioşilor.

Anii au trecut, locul a început să se lumineze, să se cureţe de rele, prin munca şi rugăciunile maicilor care trăiau în bordeie la început, pentru ca, la numai 13 ani de la sfinţire, o nouă încercare să se abată asupra lui: Decretul comunist 410, din 1959, de desfiinţare a mănăstirilor. Maicile au fost obligate să-şi părăsească bisericile şi chiliile, iar mănăstirea, cum s-a întâmplat şi cu altele în vremea aceea, a fost transformată în SMT. Durerea maicilor a fost fără margini. Răzleţite de autorităţi, ameninţate cu închisoarea, multe dintre ele au refuzat să se îndepărteze prea mult de locul lor de nevoire. Veneau adesea în taină să privească dincolo de gardul staţiunii de maşini şi tractoare, cerând îngăduire paznicului să se roage cu ochii spre biserică.

Închisă, năruită în disperare, mănăstirea a început încet-încet să intre în pământ. Doar cele două biserici, ferecate în lacăte, au continuat să reziste, cu turlele dezvelite de vânturi, cu pereţii atacaţi de ploi, dar cu altarul viu, chiar dacă numai o dată pe an, cu voie de la autorităţi, de hramul Sfintei Treimi, se preschimba pe masa sa în sfântă împărtăşanie, sângele şi trupul Mântuitorului Răstignit şi Înviat.

În 1990, însă, prin strădania Înalt Preasfinţitului Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, după 30 de ani de arest, mănăstirea a fost eliberată şi dăruită din nou maicilor, reînnodându-se firul unei lucrări mântuitoare atât de dramatic întrerupte.

Biserica are altarul străjuit de doi îngeri cu trâmbiţe

Tocmai se terminase slujba şi ultimii creştini care participaseră la ea se pregăteau să plece spre casele lor. Şi tot minunându-ne noi de frumuseţea inimaginabilă a locului şi de dramatica lui istorie, descoperim pe o băncuţă, lângă biserica cea mare, un părinte ieşit în curte să adune în trup ultimele zvâcniri ale unei nesperate veri de… noiembrie!

Dumnezeu ne scosese în cale tocmai pe părintele duhovnic al mănăstirii, Pavel Mihoci, venit aici cu ascultare tocmai de la Mănăstirea Cocoşu, din Arhiepiscopia Tomisului, să îndrume cu sfatul său duhovnicesc şi să aline încercările celor 20 de maici care se nevoiesc în acest loc de slujire a Celui Veşnic.

În lipsa maicii stareţe Ecaterina Taman, prinsă cu nesfârşitele treburi ale obştii, Cuvioşia Sa s-a oferit să ne fie ghid în acest tărâm însfinţit. Împreună vizităm paraclisul, unde două maici fac curăţenie după slujbă, apoi intrăm în biserica mare, podoaba mănăstirii, al cărei altar este străjuit de doi îngeri cu trâmbiţe. Lumina şi liniştea despre care vorbeam la început lucrează aici din plin. Deasupra, pe bolta bisericii, stelele se apropie atât de mult de creştetele noastre, încât simţim că plutim, că ne ridicăm şi noi spre porţile cerului, întocmai cum făcuse în 1947 icoana Sfinţilor Mihail şi Gavriil în timpul unei predici, când o lumină nepământeană, însoţită de un tunet, a apărut din senin, orbindu-l pe slujitor pentru câteva momente, lăsându-i fără grai pe măicuţe şi pe participanţii la slujbă.

Totul aici respiră un aer aparte. Poate aerul pe care îl respiră locuitorii Raiului, sau cel pe care l-a respirat Pământul în ziua de odihnă a Creatorului.

Povestea icoanelor unicat aflate în altar

Părintele duhovnic Pavel ţine să ne arate cele două icoane de preţ, aşezate în sfântul altar. "Iată aici o icoană unică, în care Maica Domnului se roagă în genunchi în faţa Sfintei Treimi pentru tot pământul. Această icoană are o poveste interesantă, pe care am auzit-o şi eu de la maicile mai în vârstă. Se spune că ea a fost lucrată de o femeie şi promisă acestei mănăstiri. Numai că, văzând-o atât de frumoasă, femeia s-ar fi răzgândit şi ar fi hotărât să o păstreze. Într-o noapte de iarnă cu viscol mare, un copac s-a dărâmat peste casa vecinului ei, iar în noaptea următoare, Fecioara i s-a arătat în vis mustrând-o că nu s-a ţinut de promisiune şi cerându-i să ducă icoana la mănăstirea căreia îi fusese promisă. Aşa a ajuns această frumoasă icoană la noi. Mai avem aici, în stânga altarului, o altă icoană care Îl reprezintă pe Tatăl Ceresc înconjurat de îngeri, cu o statură maiestuoasă şi o aură în formă de triunghi. În mâna stângă are o epistolă, iar cu dreapta parcă ar cuprinde lumea. Despre această icoană maicile spun că a lăcrimat în timp ce era adusă cu căruţa în mănăstire, iar maica care o ţinea a şters cu batista lacrimile sfinte pentru a nu cădea pe jos", ne mărturiseşte cu emoţie părintele Pavel.

Tot de la Cuvioşia Sa aflăm că aici există viaţă de obşte, că rânduielile sunt cele cunoscute în mănăstirile de maici şi că printre acestea mai circulă încă o istorisire veche cu privire la o întâmplare petrecută la miezul unei nopţi, în timpul slujbei, înainte de desfiinţarea mănăstirii. Este vorba despre trei pocnituri ca de puşcă, petrecute una la uşa de la intrare, alta în turla bisericii, iar a treia, când se face imnul Maicii Domnului, deasupra altarului. "Se spune că teribilul semn i s-a descoperit unei creştine şi că ar fi fost vorba despre o înfruntare între îngeri şi diavoli", ne mai povesteşte părintele duhovnic.

De mila Ta, Doamne, este plin pământul

Privim cuprinşi de taină taina însăşi ce lucrează în acest loc, rememorând fulgerător momentele prin care a trecut mănăstirea ascunsă în lăstărişul de foc al unui pârâu fără nume. Ne mai învârtim prin curtea ei, nevenindu-ne să o părăsim, căci atâta linişte şi lumină frumos mirositoare nu am mai întâlnit nicăieri în preumblările noastre.

Revenim în cele din urmă pe drumul de la intrare, străjuit de plopi desfrunziţi, ce se înalţă spre cer ca nişte fuioare de fum. Ne mai închinăm o dată, pregătiţi să înfruntăm drumul de întoarcere spre case, bucuroşi în schimb că ne-am mai luminat cu o veşnicie grota sufletelor înzgurate de tăciunii interminabilelor griji ale zilei de mâine. Şi repetăm aproape fără de voie, ca şi alţi pelerini ce au trecut pragul mănăstirii din această răscruce de vremuri, câteva slove ale cântărilor bisericeşti: "La miezul nopţii m-am sculat ca să Te laud pe Tine, pentru judecăţile dreptăţii Tale. Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale. De mila Ta, Doamne, este plin pământul…"

"În 1990, prin strădania Înalt Preasfinţitului Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, după 30 de ani de arest, mănăstirea a fost eliberată şi dăruită din nou maicilor, reînnodându-se firul unei lucrări mântuitoare atât de dramatic întrerupte."


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!