Patristica
Sfântul Ambrozie imnograful

Sfântul Ambrozie imnograful

Adrian Agachi, 07 Decembrie 2009

Sfântul Ambrozie al Milanului a fost considerat în Apus drept o personalitate a vieţii ecleziale la fel de importantă precum Sfântul Vasile cel Mare în Răsărit. Cultivat, distins, mereu capabil să discute la cel mai înalt nivel cu conducătorii vremii, intransigent faţă de încercările „diplomatice“ ale ereticilor pentru recunoaştere, Sfântul Ambrozie nu s-a remarcat doar ca păstor de suflete. Talentul său diplomatic şi oratoric l-a recomandat drept un episcop cu totul deosebit, în stare să se adapteze la desele schimbări ale mediului economic şi social al vremii sale. Ceea ce vom discuta astăzi implică însă partea sa delicată, de imnograf.

Cântare împotriva arienilor

Nu vom insista asupra aspectelor legate de viaţa Sfântului Ambrozie cel Mare, deoarece există deja un articol care s-a ocupat de această prezentare, publicat pe data de 4 decembrie 2008 în cadrul „Ziarului Lumina“ de domnul Dragoş Dâscă şi intitulat „Sfântul Ambrozie, încreştinătorul moralei lui Cicero“. În cadrul acestui articol ne vom ocupa preponderent de calitatea sa de imnograf şi importanţa acesteia pentru dezvoltarea serviciilor liturgice în Apus. În prezent beneficiem doar de patru imne considerate autentice ale Sfântului Ambrozie şi de alte 87 atribuite lui. Este foarte probabil ca şi dintre acestea multe să îi aparţină, dar istoria a consemnat doar patru titluri sub numele său. Toate cele patru imne privite drept autentice sunt menţionate de Fericitul Augustin, dar de analiza lor ne vom ocupa ceva mai târziu. Sfântul Ambrozie a scris, se pare, primul său imn, cu ocazia unui moment de mare cumpănă pentru viitorul religios al oraşului Milano. Împărăteasa Justina, mama lui Valentin al II-lea, era de credinţă ariană. Cum Valentin al II-lea era prea mic pentru a conduce, ea fusese desemnată ca regentă. I-a cerut cu multă îndrăzneală Sfântului Ambrozie un locaş de cult pentru arieni, dar acesta a refuzat-o. Începând cu 386, un edict imperial stipula ca toate cultele recunoscute în timpul lui Constanţiu al II-lea să aibă putere de manifestare. Cum acesta fusese arian şi recunoscuse arianismul, această erezie beneficia acum de un mediu politic indulgent. Justina i-a cerut din nou Sfântului Ambrozie un lăcaş de cult, dar a specificat acum, fiind sprijinită de acest edict, ca acesta să fie chiar marea basilică din Milano. Sfântul Ambrozie s-a închis împreună cu credincioşii în acea basilică în ziua hotărâtă de Justina pentru îndeplinirea planului ei. Acolo a venit pentru prima dată cu câteva imne simple şi uşor de cântat şi învăţat pe de rost. Oamenii au început să cânte împreună cu el, iar soldaţii trimişi au renunţat să îi dea afară cu forţa. Imnele au îmblânzit cugetele mânioase ale arienilor, iar de atunci Justina a renunţat la ideea ei de a lua cu forţa o biserică.

De ce sunt imnele sale deosebite?

Scrierea de imne liturgice era de mult prezentă în Apus, iar doi predecesori faimoşi ai Sfântului Ambrozie au fost Marcus Victorinus şi Sfântul Ilarie de Poitiers. Ce era aşa de special la imnele sale şi de ce a fost numită de atunci această creaţie „imn ambrozian“? Lucrul este explicat de cercetători astfel: „Meritul lui Ambrozie a fost acela de a fi descoperit o compoziţie poetică şi muzicală uşor de învăţat şi de cântat; în plus, conţinutul doctrinal era simplu şi esenţial, în aşa fel încât şi cei neinstruiţi să-l poată înţelege: printre creştinii care se închiseseră în basilica milaneză se numărau, fără îndoială, mulţi analfabeţi, care în ciuda acestui fap au putut să înţeleagă ceea ce se cânta, pe când un analfabet n-ar fi putut învăţa dificilul imn al lui Ilarie sau proza ritmată a lui Victorinus, şi cu atât mai puţin greu accesibilele lor speculaţii trinitare. De aceea, cântul ambrozian a devenit faimos şi a fost imediat imitat de numeroşi imnografi anonimi, în timp ce acelea ale lui Ilarie şi Victorinus pot fi citite şi înţelese doar de câţiva docţi“ (C. Moreschinni, E. Norelli, Istoria literaturii creştine vechi, greceşti şi latine, vol. II/1, p. 297).

„Tu, Doamne, ce toate le-ai făcut“

Nu este de mirare că unii dintre cercetătorii moderni au cerut noi ediţii ale imnelor Sfântului Ambrozie (vezi A. Bastiaensen, „Les Hymnes dâAmbroise de Milan: A propos dâune nouvelle edition“ in: Vigiliae Christianae, Vol. 48, No. 2 (Jun., 1994), pp. 157-169). Cunoscând influenţa majoră pe care acestea le-au avut de-a lungul timpului în cadrul dezvoltării imnografiei creştine (vezi Maurice P. Cunningham, „The Place of the Hymns of St. Ambrose in the Latin Poetic Tradition“ in: Studies in Philology, Vol. 52, No. 4 (Oct., 1955), pp. 509-514) acest lucru pare ceva firesc. Ceea ce putem remarca în continuare este conţinutul lor duhovnicesc, de vreme ce am lămurit care sunt în esenţă caracteristicile lor şi de ce sunt considerate atât de importante. Primul dintre ele este „Tu, Doamne, ce toate le-ai făcut“. „Tu, Doamne, ce toate le-ai făcut/ şi-naltelor tării eşti călăuză,/ Ţi-i ziua-nveşmântată în lumină,/ Precum e noaptea-n somn tăcut./A trudei contenire să lecuiască trupul,/ Ca după alinare, la muncă să pornească;/ Odihna uşureze în linişte şi gândul,/ Durerile cernite de chin le mântuiască./ Prinos de mulţumire ziua-încununează,/ cu rugi întâmpinată-i şi noaptea ce se pune,/ Ajută-ţi vinovaţii cu bunătatea-Ţi trează,/ Cântând, un imn să-Ţi înălţăm peste genune“ (Imnuri, în: PSB, vol. 53, p. 350). Nu am citat aici tot imnul pentru că este destul de lung, dar fragmentul este suficient pentru a observa că seamănă perfect cu o rugăciune de seară exprimată în versuri. Ne putem întreba de ce este poezia privită drept o formă adecvată de exprimare a rugăciunii? În esenţă, trebuie să remarcăm că poezia transmite o stare de delicateţe şi transparenţă interioară mai semnficativă decât proza. Apoi, poezia poate fi şi cântată, ceea ce devine dificil atunci când vorbim despre un fragment în proză. Ultimul avantaj este acela că poate fi învăţată relativ uşor dacă are acea doză de simplitate necesară.

„Vino, Izbăvitor de neamuri“

Un alt imn considerat ca fiind autentic rezumă pe scurt întreaga lucrare a Mântuitorului. „Vino, izbăvitor de neamuri/ Să îşi arate şi Fecioara rodul,/ Se vor mira unii în veacuri;/ Aşa se naşte oare Domnul?/ Dintr-o adâncă şi tainică suflare,/ Nu din sămânţă bărbătească,/ Al Domnului Cuvânt a prins întrupare/ Şi-al pântecelui rod să înflorească./ Creşte-al Fecioarei pântec binecuvântat,/ Păstrează, însă, al neprihănirii zăvor mereu,/ Stindardele virtuţii-n scântei s-au arătat,/ În templu-şi face loc, încet, Dumnezeu./ Purcezi din regescul templu-al sfielii,/ Din încăperea neprihănitei nunţi,/ Precum Uriaşul din gemănarea plămădelii,/ Tu calea-ţi străbaţi şi ne-a anunţi./ De lângă Tatăl ai venit/ Şi Te-ai întors la El apoi,/ Chiar până-n iad Te-ai ostenit,/ Dar tot la jilţu-I ai venit înapoi./ Deşi în toate, ca Tatăl, Te-ai încins/ În trup ca în cel veşnic neînvins;/ Şi ai răbdat chiar să-i dai volnicie/ Prin a trupului nostru neajunsă tărie./ Strălucitoare lumină dă sălaşul Tău,/ Şi noaptea lumină nouă răspândeşte,/ Lumina ce n-o schimbă-al beznei hău,/ Şi ce de credinţă nesecată străluceşte“ (Imnuri, în: PSB, vol. 53, p. 352). Frumuseţea imnului liturgic constă şi în aceea că reuşeşte să rezume în doar câteva strofe întregi tratate teologice. De aceea, cultul poate fi privit drept o teologie rezumativă. Ceea ce astăzi ar trebui scris în nenumărate tomuri, Sfântul Ambrozie reuşeşte să condenseze în şapte strofe. Poate şi de aceea, patrologii C. Moreschinni şi E. Norelli precizează: „Cu imnul mai mult decât cu operele teologice, Ambrozie a reuşit să înfrângă inamicii Ortodoxiei, creând în plus un instrument extrem de util pentru Liturghie. În imnuri, Ambrozie se dovedeşte un mare poet, conjungând cu naturaleţe şi spontaneitate doctrina şi simbolismul creştin la o structură atent studiată şi la o versificaţie rafinată“ (p. 297). Recomandăm cu căldură lectura imnurilor scrise de Sfântul Ambrozie, deoarece simplitatea le face accesibile oricui, iar Duhul prezent în ele se simte în fiecare literă. Putem stipula că, în definitiv, simţul poetic nu poate lipsi nici unui creştin care se declară drept-credincios.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!