Sfântul Ambrozie, încreştinătorul moralei lui Cicero

Dragoş Dâscă, 04 Decembrie 2008

Admirator al culturii profane antice, al lui Cicero, Titus Livius, Seneca şi în special al lui Vergiliu, Sfântul Ambrozie (Aurelius Ambrosius) este autorul unei opere bogate atât prin profunzimea înţelesurilor, cât şi prin numărul mare de scrieri. Întreaga sa trudă literară nu poate fi despărţită de strădaniile sale de o viaţă pentru împlinirea a două obiective: afirmarea Ortodoxiei prin eliminarea arianismului şi, respectiv, izolarea şi înfrângerea cercurilor păgâne ale epocii. Vom vedea cum, niciodată abandonate, ambele deziderate vor căpăta un veşmânt literar şi teologico-dogmatic sub condeiul inspirat al păstorului din Mediolanum (Milan).

Sfântul Ambrozie a purtat dubla responsabilitate a predicatorului şi a conducătorului politic al comunităţii sale şi, prin urmare, opera sa se distinge nu atât prin lucrări de dogmă, cât prin scrieri de circumstanţă, de orientare moralizatoare. A alcătuit 91 de scrisori, discursuri, predici, oraţii funebre în care excelează prin talent oratoric, prin muzicalitate şi suavitate. A încercat, prin epistole, să comenteze în sens moralizator naraţiile biblice şi a citat cu dezinvoltură din Homer, Vergiliu, Euripide şi Aristotel, încercând astfel conversiunea culturii profane antice în folosul creştinismului. Se pare că, în plan formal, Sfântul Ambrozie a imitat dispunerea unui epistolar celebru în Antichitatea târzie, acela al lui Pliniu cel Tânăr: nouă cărţi de scrisori adresate prietenilor, la care se adaugă a zecea, conţinând scrisori cu caracter oficial.

Raiul pământesc - „partea superioară şi călăuzitoare a sufletului“

Discursul ambrozian vizează întotdeauna esenţialul şi ceea ce conduce la concluzii practice, lucru care se reflectă şi în omiliile sale. Activitatea omiletică constituie un nou şi interesant document de exegeză biblică de tip spiritual, care în Occident nu fusese încă practicată. Primele sale omilii au fost ispirate din scrierile filosofului evreu Filon din Alexandria, renunţând, însă, la punctul esenţial al exegezei filoniene - acela de a explica orice problemă filosofică pornind de la esenţa iudaismului. Printre cele mai importante omilii enumerăm: Raiul pământesc (De paradiso), Avraam (De Abraham), Apărarea proprie a profetului David (Apologia prophetae David). Exegeza este când morală, când alegorică, cu frecvente inserări de tematici filosofice, a căror funcţie este examinată critic de scriitor, uneori fiind literală, ca în Raiul. Printre motivele pe care le putem surprinde aici se numără cel al drumului anevoios al desăvârşirii omului prin virtuţi, de la păgânism până la Dumnezeu, drum simbolizat de peregrinările lui Avraam; Cain şi Abel pot fi interpretaţi în cheie ecleziologică, primul reprezentând poporul iudeilor, ucigaşul lui Hristos, iar al doilea, creştinii.

Interesante sunt şi omiliile târzii care demonstrează un interes viu pentru spiritualitatea lui Origen. Aceste noi motive pot fi surprinse în omilia Isaac sau sufletul (De Isaac vel anima), rostită în 387, unde nunta lui Isaac cu Rebeca este interpretată ca simbol al nunţii sufletului cu Hristos, potrivit exegezei origeniene a Cântării Cântărilor. În Folosul morţii (De bono mortis), care se vrea o continuare a precedentei lucrări şi care îndeamnă la a considera moartea trupului un mijloc de a ajunge la adevărata viaţă, materialul este aici de inspiraţie platonică. Cele mai faimoase omilii sunt cele care explică Cele şase zile ale creaţiei, nouă în total, repartizate în şase cărţi; modelul său a fost opera omonimă a Sfântului Vasile cel Mare. Bogată în interpretări alegorice din care sensul literar al Scripturii dispare uneori, opera este extrem de îngrijită sub aspect literar, demonstrând măsura în care Ambrozie s-a dedicat lecturilor din Vergiliu, Horaţiu şi Ovidiu. Alegoria i se pare forma superioară şi autentic teologică de interpretare biblică. Simbolismul moral al animalelor, cu totul absent din exegeza Sfântului Vasile, dar atât de populară în Evul Mediu, se afirmă cu largheţe în opera Sfântului Ambrozie - susţine, ca şi Filon, că şarpele nu este decât o imagine a desfătării, femeia o imagine a sensualităţii, iar bărbatul însuşi un simbol al intelectului (nous) care se lasă înşelat de simţuri. Raiul pământesc nu poate fi un loc pe pământ, aşezat undeva; el nu este decât partea superioară şi călăuzitoare a sufletului nostru (acel principale â element superior), fluviile care îl udă fiind harul lui Dumnezeu şi virtuţile.

Subiectul fecioriei, abordat cu blândeţe pastorală

Cu timpul, Sfântul Ambrozie va arăta o tot mai pronunţată autonomie faţă de modelele teologice greceşti. Îndemnurile ţinând de morala practică, adresate comunităţii, câştigă un spaţiu mai larg, iar în frumoasele explicaţii ale Psalmilor şi ale Evangheliei după Luca, din ultimii ani ai vieţii, doctrina mântuirii şi mesajul edificator al lui Hristos îşi află o formă nouă, puternic personală. Spiritualitate şi poezie sunt cuvintele emblematice pentru exegeza ambroziană, care culminează în expunerea Psalmilor. Psalmii sunt cărţile fundamentale în ceea ce priveşte profeţia veterotestamentară; acestea, mai ales când „vorbesc“ despre Hristos, sunt mai elocvente şi mai coerente decât cărţile profetice propriu-zise, a căror exprimare poate părea discontinuă şi obscură. Ele sunt însă şi cărţile poetice prin excelenţă, în care se îmbină delectarea literară şi funcţia morală; rezumă celelalte genuri literare şi, totodată, se diferenţiază de ele. Dacă psalmul produce desfătare, aceasta are o funcţie pedagogică: pentru omul căzut în păcat, calea care duce la curăţire ar fi prea aspră şi dură dacă s-ar reduce la preceptele morale; psalmul prezintă aceleaşi concepte, necesare curăţirii, îmbrăcându-le însă în artă şi poezie.

În privinţa operelor dogmatice, amintim acele tratate care au avut o contribuţie însemnată la eliminarea arianismului, dar ele sunt mai puţin semnificative în privinţa contribuţiilor teoretice: Despre credinţă (De fide), Despre Sfântul Duh (De Spiritu Sancto), dedicate împăratului Graţian şi care sunt însoţite de scurtul tratat Despre Taina întrupării Domnului (De incarnationis dominicae sacramento), îndreptat împotriva ereziei hristologice a lui Apolinarie. Aceste tratate utilizează din abundenţă material grecesc (în special doctrine preluate de la Sfântul Atanasie, Didim cel Orb şi Sfântul Vasile), fără o reelaborare propriu-zisă a unei reflecţii personale. Aceeaşi originalitate precară se observă şi în alte tratate, precum cele care dezbat tema fecioriei. Însă, în acest punct, suntem cel mai aproape de ideile cel mai profund înrădăcinate în sufletul Sfântului Ambrozie, care împărtăşea cu mulţi creştini din vremea sa o adeziune fermă la idealurile ascezei. Acest lucru se observă cel mai evident în cele trei cărţi dedicate surorii sale Marcellina, Despre fecioare (De virginibus), scrise în 377.

Inspirate dintr-o epistolă a Sfântului Atanasie al Alexandriei, aceste scrieri reprezintă şi o mărturie despre existenţa unei prime mariologii apusene: idealul fecioriei este strâns legat de exemplul Sfintei Fecioare Maria. Acelaşi motiv va fi reluat în scrierea Despre educaţia fecioarei şi despre pururea fecioria Preasfintei Maria (De institutione virginis et S. Mariae virginitate perpetua), din 391. Subiectul fecioriei este abordat cu blândeţe pastorală, departe de exegerări, precum encratismul tertulian şi asprimea lui Ieronim. „Monahismul“ creştinelor pline de zel nu trebuie înţeles ca un mod de viaţă dusă într-o reşedinţă specifică, într-o mănăstire, ci ca o formă de viaţă petrecută, în general, în propriul cămin: condiţie similară - tot la Roma - celei întâlnite în cazul femeilor care practicau asceza urmând sfaturile Fericitului Ieronim.

La jumătatea drumului dintre proză şi poezie

Contribuţia cea mai importantă la istoria ideilor rămâne Despre îndatoririle clericilor (De officiis ministrorum). Inspirându-se din De officiis al lui Cicero, Sfântul Părinte s-a străduit să scoată din această lucrare învăţăturile folositoare pentru preoţime şi chiar, uneori, pentru creştinii obişnuiţi. El este încredinţat de faptul că filosofii greci îşi împrumutaseră o parte dintre cunoştinţe din Biblie şi, prin urmare, realizează un act de recuperare în folosul creştinilor, transformând profund morala lui Cicero, care era, în esenţă, un cod de îndatoriri ale omului faţă de cetate, reinterpretând-o în sensul unei morale religioase întemeiate pe îndatoririle omului faţă de Dumnezeu.

Sfântul Ambrozie nu a posedat capacităţi speculative profunde, şi nu în domeniul aprofundării teologice trebuie căutate cele mai mari realizări ale activităţii sale, ci în definirea unei spiriritualităţi creştine, ferite de extremismele unor Tertulian sau Ieronim (de obicei ostil Sfântului Ambrozie). Pe de altă parte, caracteristica principală a artei sale literare constă în faptul de a fi cuprins întreaga tematică abordată într-o expresie psalmică, la jumătatea drumului dintre proză şi poezie. Orator, filosof şi poet, pentru Sfântul care l-a născut întru Duhul pe Fericitul Augustin, ideile nu sunt niciodată separabile şi nici separate de ecourile pe care le pot stârni în inimile ascultătorilor.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!