Sfântul Benedict: „Roagă-te şi munceşte!“

Augustin Păunoiu, 13 Martie 2008

Alături de părinţii răsăriteni Pahomie, Vasile cel Mare şi Casian, care au dat o sistematizare a modului de vieţuire monahală, prin Regula sa, Sfântul Benedict rămâne cel care stabileşte un cadru adecvat monahismului occidental, influenţând decisiv cursul acestuia în istoria Bisericii din Apus. Sfântul Benedict al Nursiei (480-547) este unul dintre întemeietorii monahismului în Europa Apuseană. A scris o rânduială (regulă) monahală care este respectată până astăzi de ordinul călugărilor benedictini din Apus. Este prăznuit la 14 martie, atât de Biserica din Răsărit, cât şi de cea din Apus.

Portretul pe care i-l face Sfântul Grigorie cel Mare magistrului său spiritual, Sfântul Benedict, în cea de-a doua carte a „Dialogurilor“ sale începe astfel: „A fost odată un om binecuvântat cu un har deosebit; îl chema Benedict. Încă din copilărie, sufletul lui a fost acela al unui vârstnic înţelept. Dispreţuind plăcerile simţurilor şi frumuseţea acestei lumi, renunţă la bunurile agonisite de părinţii săi şi pleacă din Roma, ajungând la Subiaco, unde, alături de un monah, pe nume Romano, trăieşte o viaţă de pustnicie“. Benedict nu şi-a dorit niciodată să devină îndrumător celorlalţi în viaţa duhovnicească. Dar comunitatea rămasă fără conducător l-a implorat pe Benedict să le fie stareţ.

Viaţa Sfântului se desfăşura între slujbele zilnice, lucrul de mână obişnuit al monahilor, la care se adăuga îndrumarea duhovnicească a ucenicilor săi. Spre sfârşitul zilelor, venerabilul stareţ s-a retras pe muntele Cassino, unde a întemeiat o nouă comunitate şi a conceput şi Regula sa.

Numele de „monah“ nu este o etichetă

În secolul al VI-lea, viaţa monastică nu mai trebuia inventată. O experienţă de trei secole exista înaintea lui Benedict, care a ştiut să ţină seamă de aceasta, asimilând şi adaptând la condiţiile Occidentului învăţătura predecesorilor săi. Lucrarea sa se inspiră din regulile monahale ale Sfinţilor Pahomie, Vasile cel Mare, Casian şi a Fericitului Augustin. Sursa principală a Regulii rămâne Sfânta Scriptură, a cărei utilizare dovedeşte o mare familiaritate cu Vechiul şi Noul Testament, lucru ce l-a făcut pe Pascal să mărturisească că a întâlnit aici măreţia şi simplitatea care descoperă împreună sfinţenia şi legătura profundă a lui Benedict cu Sfânta Scriptură.

A fi monah înseamnă a purta un nume care angajează, un titlu care este încărcat de exigenţe. Pentru autorul „Regulae Benedicti“, cuvântul monah nu este o simplă etichetă care delimitează o clasă socială de restul lumii, ci un nume care obligă, un program, fiindcă monahismul presupune un comportament asemenea părinţilor din vechime şi asemenea Sfinţilor Apostoli.

Punctele fundamentale ale Regulii Sfântului Benedict sunt cuprinse în păzirea prevederilor din Decalog, urmate de poruncile pe care Hristos le dă în Evanghelia după Matei în capitolul 25, la care se adaugă sfaturile proprii ale Sfântului Benedict.

Regula monastică se ocupă în întregime cu reglementarea vieţii unei comunităţi de oameni care trăiesc, se roagă, muncesc împreună, iar aceasta nu se întâmplă doar de-a lungul pregătirii duhovniceşti, ci este un element permanent al vieţii la cel mai înalt nivel. Cea mai mare parte a învăţăturii duhovniceşti a regulii monastice benedictine se ascunde în prevederi care par a sugera o organizare pur socială şi domestică a relaţiilor dintre membrii mănăstirii. Atât de intim legate de viaţa comunităţii este întregul cadru şi învăţătura transmise de Regulă, încât se poate spune pe drept cuvânt că un aspirant la călugărie într-o mănăstire benedictină intră mai degrabă într-o familie decât într-un ordin.

Caracterul apropiat şi cald pe care îl respiră Regula este asigurat de absoluta posesie în comun a lucrurilor şi de eradicarea riguroasă a tuturor diferenţierilor de rang lumesc. Nimeni de origine nobilă nu avea din acest motiv prioritate faţă de cel ce a fost mai înainte sclav. O altă caracteristică este şi prezenţa obligatorie a tuturor monahilor la slujbele religioase zilnice ale obştii.

Abatele şi ucenicii

De departe cea mai interesantă concepţie pe care o întâlnim la Benedict priveşte relaţia stareţului cu ucenicii săi. În Occident, conducătorul unei mănăstiri poartă numele de abate, termen care provine de la cuvântul aramaic abba, (folosit de copiii mici când îşi strigau părintele) titulatură pe care Iisus a folosit-o la adresa Tatălui Ceresc în rugăciunea din grădina Ghetsimani. Nu acest cuvânt era folosit în rugăciunile comune ale iudeilor, el dovedind o familiaritate nepermisă în relaţia cu Dumnezeu.

Stareţul mănăstirii era reprezentantul lui Hristos, care veghea asupra celor din jurul său, amintindu-şi numele care i s-a dat şi probând prin fapte titulatura sa. Respectat de membrii comunităţii, el trebuia să-şi iubească ucenicii şi să se facă iubit de aceştia. El are datoria să ştie că, atunci când îşi ia această sarcină, de a îndruma sufletele, trebuie să se pregătească să dea socoteală pentru ele. Va arăta tot ceea ce are mai bun şi sfânt prin faptele sale, mai degrabă decât prin cuvinte. Astfel, ucenicilor ascultători el le va expune poruncile Domnului prin cuvinte, în timp ce sufletelor dure, împietrite, le va vorbi mai mult prin exemplul vieţii sale.

Stareţul nu va lăsa nesancţionate faptele contrare învăţăturii evanghelice, tăind din rădăcină orice fărădelege, amintindu-şi de pedeapsa pe care a primit-o în Vechiul Testament preotul Eli pentru nepăsarea lui. Temându-se fără încetare de examenul pe care-l va avea de trecut într-o zi, cu privire la cei încredinţaţi lui, prin îndemnurile date altora, el însuşi îşi va îndrepta propria viaţă.

Ascultarea, condiţie a smereniei

Ascultarea reprezintă, în viziunea Sfântul Benedict prima treaptă spre dobândirea smereniei. Cei care pun în practică această virtute au un model în Cel Care a zis: „Nu am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis“. Această ascultare nu este plăcută lui Dumnezeu dacă se face de frică, cu tărăgănare, fără vlagă sau cu murmur, căci ascultarea se referă de fapt la Dumnezeu, de vreme ce El Însuşi a zis: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă“. Ascultarea faţă de Dumnezeu este învăţată de Hristos şi în rugăciunea „Tatăl nostru“, când îndeamnă ascultătorii să se roage: „facă-se voia Ta…“

Votul sărăciei

Deşi posesiunea privată este strict interzisă de Regulă, concepţia Sfântul Benedict cu privire la viaţa monastică nu stabileşte ca monahii să fie lipsiţi de orice mijloace de existenţă, trăind din mila celor darnici. Mai degrabă, Sfântul Benedict dorea să restrângă cererile fiecăruia la ceea ce este strict necesar şi simplu, asigurându-se că folosirea şi administrarea posesiunilor comune este în deplin acord cu învăţătura Evangheliei. Idealul sărăciei propus de regula Sfântul Benedict este mult diferit de celelalte ordine monahale din Occident. Ucenicii Sfântul Benedict nu făceau explicit un vot al sărăciei, ei doar consimţeau deplin la ascultarea faţă de Regulă, iar aceasta permitea fiecăruia cele necesare, adică îmbrăcăminte, hrană (cu excepţia cărnii, a vinului) şi o restricţionare a orelor de somn. Posesiunile erau ţinute în comun, ele trebuind să fie administrate pentru continuarea existenţei comunităţii şi în beneficiul celorlalţi. În timp ce eremiţii erau foarte săraci, mănăstirea era în postura de a face ea însăşi milostenii, necăutând să le primească. Ea putea să-l ajute pe cel sărac, să-l îmbrace pe cel gol, să-l îngroape pe cel mort… Săracii veneau adeseori la Sfântul Benedict spre a fi ajutaţi să-şi plătească datoriile şi să obţină hrană.

Ora et labora

O altă trăsătură caracteristică Regulii Sfântul Benedict este legată de viziunea acestuia asupra muncii. Dictonul scurt „ora et labora“, „roagă-te şi munceşte!“, este preluat din Regula sa. În viziunea sfântului, lucrul pe care îl săvârşeau monahii era doar un mijloc de a-şi îmbunătăţi viaţa spirituală. Forţa cea mai eficace care poate disciplina pe om este munca; lenevia constituie ruina ei. Scopul Regulii era să-l aducă pe om înapoi la Dumnezeu prin truda ascultării, de la care el se depărtase prin lenevia neascultării. Munca reprezenta prima condiţie pentru creşterea în bunătate a sufletului. Era necesar, comentează Sfântul Grigorie cel Mare, ca alesul lui Dumnezeu, la început, când viaţa şi ispitele sunt puternice în el, să fie împovărat cu trudă, pentru a nu lăsa trupul să zburde. În regenerarea naturii umane, Benedict dă un loc important muncii, el considerând că harul nu se poate sălăşlui în inima unui leneş. Munca nu poate fi socotită condiţia specială a sclavilor, aşa cum se credea în timpul redactării Regulii, ci reprezintă o caracteristică universal umană, necesară pentru bunăstarea omului, în general, şi esenţială pentru un creştin.

Cu privire la rugăciune, Sfântul Benedict este laconic: „Nu prin şuvoiul de vorbe, ci prin curăţia sufletului şi smerenia lacrimilor suntem ascultaţi de Dumnezeu“.

Minunile Sfântului Benedict

Sfântul Benedict s-a făcut cunoscut creştinilor nu doar prin Regula sa, ci şi prin numeroasele minuni pe care le-a săvârşit în viaţă, vindecând pe cei bolnavi, înviind din morţi un monah din comunitatea sa, care căzuse de pe zidurile unei construcţii, înmulţind uleiul mănăstirii atunci când acesta nu s-a mai ajuns. Văzător cu duhul, stareţul cunoştea faptele ucenicilor săi, fără să fi fost de faţă la săvârşirea lor.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!