Transilvania
Sfântul Botez, Taina inițierii persoanei

Sfântul Botez, Taina inițierii persoanei

Pr. Adrian Drăgușin, 13 Iulie 2018

Ca poartă unică de intrare în universul creștin, Botezul apare în adevărata sa grandoare doar dacă ne vom lua răgazul necesar să-l privim îndeaproape. Din păcate, în zilele noastre oamenii nu mai acordă prea multă atenție înțelesurilor duhovnicești atât de profunde pe care le are această Sfântă Taină.

Mântuitorul arată marea impor­tanță a Sfântului Botez prin cuvinte precum: „De nu se va naște cineva din apă și din duh, nu va intra în Împărăția cerurilor”, sau „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19).

Biserica primară a avut divina înțelepciune de a rândui o perioadă relativ lungă de pregătire pentru cel care dorea să devină creștin, perioadă care a dat naștere rânduielii catehumenatului, rânduiala la care s-a renuntat odată cu generalizarea pedobaptismului. Alexander Schmemann ne arată faptul că necesitatea unei duble pregătiri, atât a catehumenului, cât și a Bisericii, a dus la apariția în actuala formă a Postului Paștilor, slujba Învierii nefiind altceva decât un mare ritual baptismal.

Pregătirea în sine, ca principiu, rămâne cât se poate de valabilă și în cazul pruncilor, rolul nașilor fiind unul crucial.

Protejat de mâna lui Hristos și înscris în cartea vieții, catehumenul urmează a se angaja într-o bătălie cumplită a cărei miză finală este mântuirea sufletului său. Primul personaj terifiant pe care-l întâlnește pe calea către mântuire este diavolul. Întâlnirea aceasta re­ușește să-l surprindă în asemenea măsura pe omul modern al veacului nostrum încât în unele locuri sfințiții slujitori se confruntă cu cereri de renunțare la această parte a Tainei. Răul, cu existența sa concretă, a fost dintotdeauna cunoscut de Biserică și definit ca lipsă a binelui. Existența diavolului ține de un real incontestabil, nu de mitologie sau de o imaginație exaltată. Și taina răului si cea a binelui rezidă fiecare într-o persoană, una ducând la iubire, cealalta la ură.

Exorcismele și lepădările

Privită din acest punct de vedere realitatea aceasta impune o delimitare clară față de orice forță demonică prin două acțiuni energice: cele trei exorcisme și lepădările de satan.

Exorcismele sunt necesare pentru că oricărei inițiative divine diavolul obișnuiește să îi contrapună o altă inițiativă, neașteptând să i se ofere ocazia ci trecând direct la acțiuni ofensive. De aceea, prima acțiune necesară este contracararea acestor inițiative, printr-o adresare directă. Cuvântul își dovedește acum puterea mai mult ca oricând, diavolului fiindu-i pusă în față o lungă listă de victorii pe care Hristos le-a reputat asupra lui și i se cere să renunțe la toate acțiunile pe care le-a elaborat sau le va elabora asupra catehumenului.

Pentru orice ascultător de bună credință este șocant limbajul direct al celor trei exorcisme care se citesc de către slujitor cu fața direct către sălașul diavolului, într-o manieră tranșantă. Biserica nu negociază cu diavolul, nu face compromisuri, nu încearcă un soi de mediere, așa cum încearcă lumea modernă.

Tot în cadrul exorcismelor Hristos este rugat să „zdrobească pe satana sub picioarele” catehumenului, știut fiind că, fără ajutorul lui Hristos, omul nu ar putea face nimic. Exorcismele au o deosebită încărcătură exegetico-liturgică, plină de sensuri, plină de har și de putere eliberatoare și au rostul de a-l face pe om liber, pentru ca din starea aceasta de autentică libertate, el să poată lua decizii în deplină cunoștință de cauză.

Tot ceea ce-l face pe om să se creadă cu adevărat liber dispare, libertatea anterioară apărându-i ca o jalnică sclavie, iar libertatea dobândită acum, o mare biruință și în consecință primul act pe care-l face omul liber este să se lepede conștient de tot ceea ce îl înlănțuia.

Războiul cu răul

Din păcate, spre deosebire de creștinismul primar, astăzi antinomia dintre duhul lui Hristos și duhul lumii, nu mai este atât de evidentă, apărând ca perfect posibil să fii un om în ton cu lumea și un bun creștin totodată. Pre­zența și acțiunea lui satan în lume nu mai e sesizată și de aceea aceste acte de renunțare la el par, arată Schmemann, simple anacronisme, reminiscențe inutile ale unor veacuri de mult apuse. Întrebarea directă și personal „Te lepezi de satana și de toate lucrările lui și de toți slujitorii lui și de toată slujirea lui?” cere un răspuns prompt și hotărât, răspuns care angajează toată ființa noastră. În acest moment crucial punem început bun mântuirii noastre și odată cu afirmația „Suflă și-l scuipă pe el” războiul e declarat, lupta aprigă începe.

Receptarea superficială a Tainei

Nu putem privi la această secțiune din Taina Botezului în care Hristos îl infruntă pentru noi pe diavol fără a face câteva triste constatări.

În realitatea cotidiană vedem cum Taina Botezului, dintr-o slujbă la care ar trebui să participe toată comunitatea a devenit o chestiune strict particulară, făcută uneori în grabă sub blițul aparatului foto, uneori superficial, renunţându-se chiar la părți din slujbă, cu o atmosferă generală de bucurie neduhovnicească și cu multă grijă pentru orice ridicol amănunt, mai puțin pentru Taina însăși.

Ridicolul societății contemporane constă tocmai în aceea că, așa-zișii creștini ai zilelor noastre vin către Biserică, cu rugăminți stăruitoare care frizează absurdul. În ceea ce privește Botezul, părinți așa-zişii creștini vin către preot cu rugămintea ca pruncul să fie botezat fără întreita afundare, adică invalid, necanonic.

Trecând peste veacurile patristice, în care Sfinții Părinți au afirmat că Botezul, făcut în orice alt mod decât prin întreita afundare, care preînchipuie moartea și Învierea Domnului, nu e valid, trecând și peste practica milenară a Bisericii, rămâne totuși o întrebare: ce duh îl mână pe enoriașul pretins documentat (asta dacă acceptăm că citirea a două cărți de teologie te poate face egalul unui licențiat) să solicite cu vehemență preotului, punându-l pe acesta într-o situație cel puțin delicată, și, făcând inconștient cel mai mare rău propriului copil, botezarea acestui copil fără întreita afundare, și chiar făcând afirmații blas­femiatoare la adresa botezului?

Cu mare surprindere constați că, atât oameni cu o sumară pregătire, cât și unii dintre cei cu înaltă pregătire, au păreri de-a dreptul eretice despre tainele pe care Hristos le operează în Biserica Sa, unii dintr-o înțelegere prost aprofundată a lucrurilor, alții doar dintr-o înțelegere superficială, și unii și alții cu o părere la fel de eronată. Dacă Botezul, despre care Hristos îi vorbea lui Nicodim, nu ne mai modifică interior, nu ne mai transformă și nu ne mai angajează pe calea lui Hristos, atunci care mai e rostul lui? A rămas doar o reminiscență arhaică pe care o facem din tradiție și obișnuință, fără să mai conș­tientizăm deloc rolul și rostul ei, ba uneori, având convingeri vecine cu erezia. Nu poți să nu te întrebi cum operează harul lui Hristos asupra unui copil, ai cărui nași, garanții mântuirii lui nu știu nici măcar cunoștințele minimale despre credința lor. Rândurile de mai sus nu se doresc acuzatoare, ci alarmatoare, se doresc a fi un semnal de alarmă privitor la superficialismul credinței noastre.

Botezul rămâne, totuși, unic, sublim, mântuitor.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!