Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Regionale Moldova Sfântul care a creat o Academie duhovnicească în Răsăritul ortodox

Sfântul care a creat o Academie duhovnicească în Răsăritul ortodox

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Moldova
Un articol de: † Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților - 15 Noiembrie 2017

Deşi au trecut mai bine de două secole de la mutarea sa la Domnul, prezenţa Sfântului Paisie Velicicovschi în monahismul românesc este la fel de actuală. Mulţi dintre ierarhii Bisericii noastre, între care fericitul întru adormire Patriarhul Teoctist, în anii de prigoană comunistă au pus în lucrarea pastorală multe dintre principiile misionare ale marelui Cuvios, care a făcut să renască în mănăstiri curentul de revigorare neo-isihastă.

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ s-a născut în Ucraina, la Poltava, în ziua de 21 decembrie 1722. Din botez se numea Petru. Părinţii săi se numeau Ioan şi Irina Velicicovschi. Tatăl său era preot - a fost un timp şi protopop - iar mama sa, Irina, s-a călugărit ulterior la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului“, cu numele Iuliana.

La vârsta de 4 ani, a rămas orfan de tată. A mai avut încă unsprezece fraţi, care - din păcate - au murit înainte de a împlini 20 de ani.

Şcoala a început-o în familie, fiind învăţat să scrie şi să citească de mama sa şi de un frate mai mare, preotul Ioan.

Între anii 1735-1739, a urmat cursurile Academiei duhovniceşti din Kiev. După absolvire, a luat hotărârea de a se călugări. Din păcate, primele mănăstiri în care a intrat - Liubeţk şi Medvedovschi - nu au fost pe sufletul său.

Stareţ în „Athosul românesc“

Întorcându-se la Lavra Pecerska din Kiev, Petru - devenit rasoforul Platon - a decis, împreună cu un prieten al său, Alexie, să plece în Ţările Române, întrucât auzise despre viaţa îmbunătăţită a călugărilor români. Aşa se face că, în anul 1743 s-a stabilit la Schitul Trăisteni (jud. Buzău), după un popas făcut la Schitul Dălhăuţi (jud. Vrancea). Acolo l-a cunoscut pe stareţul Vasile de la Poiana Mărului (jud. Vrancea).

La Trăisteni a apreciat preocupările cărturăreşti ale călugărilor, care îmbinau munca şi slujbele cu traducerea multor texte din operele Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba română şi slavonă. Însă, acolo nu a rămas decât doi ani, după care s-a mutat la Schitul Cârnul (jud. Buzău), aflat sub povăţuirea spirituală a aceluiaşi stareţ Vasile de la Poiana Mărului.

În anul 1746 - ascultând de un îndemn mai vechi, pe care îl păstra în sufletul său, din dorinţa de desăvârşire spirituală - a plecat cu mai mulţi călugări la Muntele Athos, stabilindu-se la Schitul Kyparis. Însă, negăsind un duhovnic pe măsură, s-a retras în pustie.

În 1750 a venit în Muntele Athos şi stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a sfătuit să înfiinţeze o mică obşte. Astfel, a pus bazele unei mici obşti româneşti, iar el a fost călugărit de stareţul Vasile de la Poiana Mărului cu numele Paisie.

În 1758, sporind numărul fraţilor de sub ascultarea lui - erau 17 ca număr -, s-a mutat la Schitul „Sf. Ilie“. Acolo monahul Paisie a fost hirotonit ieromonah. Viaţa lui sfântă a adunat în jurul său nenumăraţi călugări şi fraţi. Însă, neavând o mănăstire proprie, Paisie - împreună cu 64 de călugări - a hotărât, după 17 ani de vieţuire în Sfântul Munte, să se întoarcă în Moldova. Aşa se face că în 1763 au ajuns în Ţara Românească, oprindu-se la Schitul Vărzăreşti din părţile Buzăului.

Nu a stat mult timp acolo, deoarece Mitropolitul Grigorie al II-lea, probabil la cererea domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat -, a refuzat rămânerea sa în una dintre mănăstirile de pe raza eparhiei sale. Dată fiind această situaţie, Paisie s-a îndreptat spre Moldova. Mitropolitul Gavriil Calimachi - cu acordul domnitorului Grigorie III Calimachi - i-a oferit Mănăstirea Dragomirna, numindu-l stareţ.

Stareţul Paisie a rămas la Mănăstirea Dragomirna din 1763 până în 1775, când - din cauza ocupaţiei austriece - s-a retras, împreună cu alţi 200 de călugări, la Mănăstirea Secu, unde va rămâne până în 1779. Întrucât numărul călugărilor a crescut foarte mult, din lipsă de spaţiu s-a mutat la Mănăstirea Neamţ. Obştea sa era alcătuită din moldoveni, munteni şi ardeleni, din ucraineni, ruşi, sârbi, bulgari şi greci. De altfel, stareţul învăţase - în peregrinările sale - mai multe limbi, cunoscând foarte bine slavona, româna şi greaca. Astfel, Mănăstirea Neamţ putea fi pe drept cuvânt numită „Athosul românesc“ sau lavra cea mai importantă din „Tebaida Moldovei“.

La Neamţ, stareţul Paisie a reluat activităţile sale, în special activitatea cărturărească, aducându-le la maturitate. Şcolilor de traducători şi copişti de la Mănăstirile Dragomirna şi Secu le-a urmat cea de la Neamţ, în care a revizuit traducerile anterioare din Filocalie.

În timpul stăreţiei sale, Mănăstirea Neamţ a devenit centrul monahismului ortodox din nordul Dunării şi estul Carpaţilor, şcoală de viaţă isihastă, adevărată Academie duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox, ale cărei influenţe s-au resimţit până în nordul Rusiei. Aceste realizări au fost cele care l-au recomandat Arhiepiscopului Ambrozie al Poltavei - locţiitor al scaunului mitropolitan de la Iaşi, în 1790 - să-i acorde rangul de arhimandrit.

Ucenicii Sfântului Paisie vor înfiinţa mai multe mănăstiri în zona Moldovei

Coordonatele de bază ale aşezământului monahal paisian erau: viaţa de obşte, dusă în sărăcie de bunăvoie şi în ascultare desăvârşită, citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, o mai intensă viaţă de rugăciune, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, dar şi prin participarea la slujbe. De altfel, trăsătura fundamentală a paisianismului se caracterizează prin strânsa legătură dintre viaţa de obşte şi rugăciunea minţii.

Din acest punct de vedere, Cuviosul Paisie poate fi considerat un al doilea Grigorie Palama. De altfel, despre rugăciunea minţii el a scris două lucrări: „Alcătuire despre rugăciunea minţii“ şi „Adeverire pentru rugăciunea minţii“. Ulterior, aceste scrieri au fost preluate în „Sbornic“, o culegere dedicată rugăciunii minţii, alcătuită la Mănăstirea Valaam (Finlanda), în 1936.

Printre altele, Cuviosul Paisie a întemeiat în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugăriţe, pe care le îndruma duhovniceşte, rânduindu-l ca duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul († 1828), unul dintre ucenicii săi de la Neamţ.

Un alt ucenic al său, Cuviosul Irinarh Rosetti († 1859) - mare lucrător al rugăciunii inimii - a întemeiat Mănăstirea Horaiţa, dar şi alte aşezăminte monahale în Moldova, în Muntele Athos şi aşezământul românesc de pe Muntele Tabor.

Alţi ucenici îmbunătăţiţi ai Cuviosului Paisie, ori formaţi la şcoala lui, au fost Iacob Putneanul, Veniamin Costachi şi Iosif Naniescu, mitropoliţii Moldovei, Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti, Cuviosul Gheorghe, stareţul mănăstirilor Cernica şi Căldăruşani, Macarie Tipograful, Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, Cuviosul Onufrie de la Sihăstria Voronei, pe care l-a cunoscut la Mănăstirea Dragomirna.

O preocupare cărturărească excepţională

Activitatea stareţului Paisie poate fi rezumată astfel: în mănăstiri a introdus rânduiala athonită, pe care a intensificat-o; a înmulţit experienţa şi viaţa duhovnicească a marilor trăitori români şi a adunat numeroase manuscrise greceşti, traducându-le în română şi slavonă. Totodată, a dăruit lumii o chintesenţă a spiritualităţii Sfinţilor Părinţi - traducerea Filocaliei în slavonă după originalul grecesc, publicat ulterior de Nicodim Aghioritul la Veneţia, în 1782, a fost tipărită în Tipografia sinodală din Petersburg, în 1793, sub numele „Dobrotoliubie“, iar traducerea în limba română a fost folosită şi de părintele profesor Dumitru Stăniloae în noua traducere a Filocaliei (în 10 volume); prima Filocalie comentată. Mai mult, prin muzică - transliterând din muzica psaltică în cea liniară şi traducând cântările greceşti - a contribuit la introducerea limbii române definitiv în cult.

Stareţul Paisie a adormit în Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a Mănăstirii Neamţ (în pronaos, partea dreaptă). La scurt timp, ucenicii săi i-au scris Sinaxarul şi i-au pictat icoana.

Sfinţenia vieţii, iubirea dreptei credinţe, spiritul organizatoric remarcabil, darul de a atrage şi preocuparea de a modela suflete, completate de un mare talent literar şi o iubire fără margini faţă de scrisul patristic au fost virtuţile care l-au recomandat credincioşilor pentru a-l considera sfânt.

Oficial, Sfântul Cuvios Paisie a fost canonizat de Patriarhia Moscovei în 1988.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a generalizat cultul Sfântului Cuvios Paisie pe întreg teritoriul românesc, în 1992. Însă, proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

Privind la faptele de sfinţenie ale Cuviosului Paisie de la Neamţ putem spune şi noi, aşa cum stă scris în Viaţa sa: „Ca un apostol, au deschis prăvălie de fapte bune, care de când iaste Moldaviia să creade că poate nu s-au deschis…, căci lucruri aşa ca acestea, care în vremea lui şi după dânsul până acum s-au lucrat, mai nainte în vremile ceale trecute nicăiri nu se veade, că s-au lucrat aicea în pământul acesta; nici în scris undeva se găseşte“.

* Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Paisie de la Neamt