Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Capitalei

Gheorghe Vasilescu, 27 Octombrie 2008

Dată fiind evlavia poporului nostru drept-credincios, Bucureştiul a avut, ca şi alte aşezări ale ţării, încă de la începuturile existenţei sale ca târg de meşteşugari şi negustori, un patron spiritual, un sfânt ocrotitor, recunoscut şi cinstit ca atare de obştea locuitorilor săi. Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, un smerit monah din secolul al XIII-lea, trăitor la sudul Dunării, a devenit ocrotitorul Capitalei odată cu aşezarea moaştelor sale în Catedrala Mitropoliei, la 13 iulie 1774, în timpul ocupaţiei ruseşti a Ţării Româneşti (1769-1774). Sfântul Cuvios Dimitrie a fost proclamat oficial ocrotitorul oraşului Bucureşti de către mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793). De atunci şi până astăzi, popularitatea lui n-a scăzut cu nimic. Şi astăzi, ca şi acum două sute de ani, nu numai bucureştenii urcă zilnic şi în număr mare Colina Mitropoliei, ca să se închine cu evlavie la sfintele lui moaşte, dar şi mulţi credincioşi din toată ţara.

În lipsa unor mărturii directe privind pe cel dintâi patron spiritual al Bucureştiului, nu ne rămâne decât să ne ghidăm după sigiliul Sfântului „orăşenesc“, ţinând seama de faptul că, potrivit unei mai vechi tradiţii, sfântul ocrotitor era reprezentat pe emblema (stema) conducerii administrative a oraşului. Numai că, deşi existenţa cetăţii Bucureşti este atestată documentar încă de la 20 septembrie 1459, într-un hrisov domnesc al lui Vlad Ţepeş, totuşi, de la această dată şi până la 13 mai 1563, de când datează primul document marcat cu sigiliul oraşului, cunoscut până astăzi, nu avem nici o altă dovadă privind organizarea administrativă a aşezării de pe malurile Dâmboviţei.

Seria actelor pecetluite cu sigiliul oraşului începe, deci, la 13 mai 1563, şi se încheie la 10 martie 1699, când Constantin Vodă Brâncoveanu, nemaitolerând instituţia Sfatului orăşenesc, ales anual de obştea târgoveţilor pentru administrarea Bucureştiului, a desfiinţat acest organ administrativ şi a trecut atribuţiile sale pe seama dregătorilor domneşti.

Maica Domnului, ocrotitoarea Bucureştiului

Întreaga activitate a conducerii administrative a Bucureştiului era legată în această epocă de biserica „pazarului“ (Bazarul sau târgul oraşului) de lângă Curtea domnească. Deosebită de biserica Curţii domneşti, biserica din „pazar“ era aceea numită a Doamnei Maria şi a Doamnei Stana, distrusă de turci la 1595. În această biserică se făcea alegerea membrilor Sfatului orăşenesc, în fiecare an, primăvara, unde li se încredinţau şi însemnele demnităţii lor, împreună cu catastiful oraşului, în care se treceau schimbările de proprietăţi, şi tot acolo se păstra sigiliul Bucureştiului.

Cum sigiliul oraşului înfăţişa în această vreme pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus, logic este că biserica din „pazar“ avea acest hram. Şi, potrivit tradiţiei, hramul bisericii în jurul căreia se desfăşura viaţa obştească era luat ca regulă generală, drept patron al oraşului. Acest patronaj spiritual s-a menţinut şi după dispariţia bisericii din „pazar“, care n-a mai fost refăcută, cum se vede pe sigiliul oraşului folosit până la 1634. Aşadar, în secolul al XVI-lea, Bucureştiul a avut ca ocrotitor spiritual pe Maica Domnului.

După anul 1634, şi îndeosebi din 1659, când Domnul ţării îşi muta definitiv reşedinţa de la Târgovişte la Bucureşti, creşte importanţa Curţii domneşti (Curtea Veche), în jurul căreia începe să se desfăşoare viaţa publică a oraşului. Odată cu aceasta sporeşte şi prestigiul bisericii Curţii domneşti, al cărei hram, „Buna Vestire“, înfăţişând pe Fecioara Maria şi Sfântul Arhanghel Gabriel, înlocuieşte pe Maica Domnului în sigiliul oraşului, tot timpul până la 1698, când Sfatul orăşenesc se desfiinţează. Prin urmare, în secolul al XVII-lea, sărbătoarea oraşului Bucureşti era Buna Vestire.

Pelerinaj la hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

În veacul al XVIII-lea, cum aflăm din izvoare literare, căci nu mai avem sigilii ale Sfatului orăşenesc până în epoca modernă, Bucureştiul şi­a luat ca ocrotitori spirituali pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, hramul frumoasei biserici a mănăstirii lui Constantin Vodă Şerban (1654­1658), devenită oficial, la 1668, catedrală şi reşedinţă a Mitropoliei Ţării Româneşti. În fiecare an, la 21 mai, în ziua hramului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, se făcea mare „alai“ la Mitropolie, adică pelerinaj, cu boieri şi popor, în frunte cu Vodă. Alaiul pornea de la Curtea domnească, în sunetul clopotelor de la toate bisericile bucureştene, care băteau de sărbătoare, urca Colina Mitropoliei şi era întâmpinat în uşa bisericii de mitropolit, cu Evanghelia şi crucea, înconjurat de arhierei, de preoţi şi diaconi. Liturghia era săvârşită de mitropolit, împreună cu arhiereii şi cu stareţii tuturor mănăstirilor din Bucureşti. După Liturghie, Vodă se întorcea la Curtea domnească cu acelaşi alai cu care venise la Mitropolie şi împărţea caftane şi slujbe la boieri, ierta pe osândiţi şi scădea pedepsele cele mari.

Aducerea moaştelor Sfântului Dimitrie la Bucureşti

Cu vremea, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au încetat a mai fi patronii Bucureştiului, luându-le locul Sfântul Cuvios Dimitrie, un smerit monah din secolul al XIII-lea, trăitor la sudul Dunării, ale cărui moaşte au fost aşezate în Catedrala Mitropoliei la 13 iulie 1774, sub păstorirea mitropolitului Grigorie al II-lea (1760-1787), în timpul ocupaţiei ruseşti a Ţării Româneşti (1769-1774).

Se presupune că el a trăit pe vremea dinastiei româneşti a Asăneştilor sau cel mai târziu pe vremea Cruciadei a IV-a (1204-1261). Peste câteva sute de ani, pe timpul stăpânirii turceşti în Peninsula Balcanică, moaştele sale neputrezite au fost descoperite în albia râului Lom şi duse în satul Basarabov, din dreapta Dunării, vizavi de oraşul Giurgiu. Auzind despre această descoperire, domnul creştin al Ţării Româneşti a trimis meşteri şi bani şi au ridicat acolo o biserică, în care au fost aşezate moaştele Sfântului. În vremea războiului ruso-turc din 1769-1774, generalul rus Petru Saltacov a trecut Dunărea, călcând Rusciucul şi o serie de sate, între care şi Basarabov. Găsind moaştele Sfântului Dimitrie, generalul evlavios le-a ridicat şi le-a adus la Bucureşti, în Catedrala Mitropoliei, cu gândul de a le duce în Rusia, dar la rugămintea bogatului şi influentului boier român Hagi Dimitrie, de a nu înstrăina sfintele moaşte, generalul rus s-a înduplecat şi le-a lăsat închinătorilor de aici.

Chestiunea originii etnice a Sfântului Cuvios Dimitrie este mai presus de orice încercare ştiinţifică de a o clarifica, deşi unii hagiografi îl consideră bulgar, iar alţii ca fiind de neam român sau aromân. În vremurile acelea foarte vechi şi acoperite de legendă, când se presupune că a vieţuit acest cuvios, populaţia din peninsula Balcanică nu era pe deplin diferenţiată din punct de vedere naţional, încât cine mai poate să spună astăzi de ce neam a fost un sfânt asupra vieţii căruia evlavia credincioşilor şi depărtarea veacurilor au făcut să înflorească atâtea flori de hagiologie? Privind însă lucrurile în contextul împrejurărilor istorice în care a fost adus la Bucureşti, putem afirma cu certitudine că moaştele sale au fost luate din Imperiul Otoman şi strămutate într-o ţară creştină, unde buna păstrare şi cinstire era asigurată chiar de cei care moralmente şi canoniceşte aveau asupra lor dreptul de ctitorat (patronat).

Credincioşi din toată ţara, la racla Sfântului Dimitrie

Sfântul Cuvios Dimitrie a fost proclamat ocrotitorul oraşului Bucureşti de către mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793), cum ne spune Melchisedec Ştefănescu, episcopul Romanului, într-un studiu din 1887 consacrat vieţii acestui mitropolit, care n-a făcut decât să confirme marea evlavie a bucureştenilor pentru acest Cuvios Părinte Dimitrie, împământenit la noi. De atunci şi până astăzi, popularitatea lui n-a scăzut cu nimic. Şi astăzi, ca şi acum două sute de ani, nu numai bucureştenii urcă zilnic şi în număr mare Colina Mitropoliei ca să se închine cu evlavie la sfintele lui moaşte, dar şi mulţi credincioşi din toată ţara.

Sfântul Cuvios Dimitrie a fost numit şi „cel Nou“ pentru a nu fi confundat cu Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, înscris în calendar la 26 octombrie, ale cărui moaşte se păstrează în catedrala din Tesalonic (Grecia).

În anul 1955, constatând marea cinstire a Sfântului Cuvios Dimitrie în evlavia românilor din întreaga ţară, la propunerea marelui patriarh Justinian Marina, Sfântul Sinod a proclamat generalizarea cultului său în întreaga Biserică Ortodoxă Română, stabilindu-i ca zi de prăznuire 27 octombrie, a doua zi după sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Această hotărâre sinodală, primită cu mare bucurie de credincioşi, a fost şi un act de curaj al patriarhului Justinian faţă de intenţia edililor atei ai oraşului, care, incomodaţi de prezenţa zilnică şi în număr mare a bucureştenilor pe Colina Mitropoliei, la moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie, căutau să-l scoată din Catedrală şi să-l ducă la una din mănăstirile din împrejurimi.

Pelerinaj timp de o lună la moaştele Sfântului

Au bucureştenii evlavie şi pentru moaştele altor sfinţi din oraşul lor, dar ei nu aleargă să se închine cu mai mare cinstire şi cu neclătinată credinţă ca la moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie. Când moaştele Sfântului, în vremuri de grea cumpănă, au părăsit Catedrala, ca în 1821, de pildă, ascunse de călugări de frica „zavergiilor, carjaliilor şi altor lifte păgâne“, sau în 1918, în timpul ocupaţiei germane, răpite de soldaţii bulgari pentru a fi duse la sudul Dunării, bucureştenii nu şi-au recăpătat liniştea până când nu le-au văzut iarăşi pe Colina Mitropoliei.

Când s-a întors după zaveră, „Sfântul a fost întâmpinat la capul Podului Mogoşoaiei de Grigore Vodă Ghica, de mitropolit şi episcopi, de beizadele, de boierime, de neguţătorime şi de toată obştea bucureşteană - se spune în Memoriul Dârzeanului, publicat în Trompeta Carpaţilor din anul 1865 - şi a fost însoţit de acolo, de jos, cu capetele goale, de toţi bucureştenii, cu Domnul în frunte, până sus pe colină, unde a stat trei zile sub cerul liber să i se închine şi să-i sărute mâna toţi bucureştenii, de s-au îngrozit şi nemţii -, consemnează documentele Mitropoliei, în fruntea cărora se aflau mitropolitul, arhierei, preoţi şi călugări. S-au făcut rugăciuni de mulţumire înaintea bisericii, după care racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimtirie a fost aşezată la locul de unde, cu trei zile în urmă, cu necinste a fost luată. A urmat un mare pelerinaj al bucureştenilor, care a durat o lună“.

Minunile izbăvirii de molimă, secetă şi holeră

Îl iubesc bucureştenii pe Sfântul Cuvios Dimitrie, şi-l iubiră de la venirea lui la Mitropolie, pentru marea lui dragoste faţă de oraşul lor, fiindu-le ocrotitor şi izbăvitor. Şi, într-adevăr, Sfântul a apărat de multe ori Bucureştiul de primejdii şi răutăţi. În vremea lui Caragea, la 1815, de pildă, întinzându-se ciuma în Bucureşti, la cerea lui Vodă, călugării au scos moaştele Sfântului de la Mitropolie şi au ocolit oraşul, citind rugăciuni de tămăduire. Din acea zi, molima a scăzut treptat şi Bucureştiul a scăpat de această mare năpastă.

La 1827, sub domnia lui Grigore Ghica, o secetă năpraznică lovind oraşul, s-a făcut procesiune cu moaştele Sfântului Dimitrie, purtate de preoţi pe umeri, pornind de la Mitropolie, şi după ce ocoliră câteva străzi, „când sosiră în capul Podului Mogoşoaei, începu să plouă. Vodă şi boierii şi norodul care erau după Sfânt fură udaţi până la piele. Şi ploaia a ţinut trei zile, cu mici întreruperi“, ne spune în memoriile sale colonelul D. Pappazoglu, care a luat parte la această procesiune.

În 1831 se ivi holera şi mulţi bucureşteni fugiră care pe unde putură, încât oraşul rămase aproape pustiu. La porunca generalului Kiseleff, preşedintele Divanului Ţării Româneşti, moaştele Sfântului au fost duse pe Câmpia Filaret, - era în 15 septembrie, - unde mitropolitul şi călugării au făcut rugăciuni pentru încetarea molimei, în prezenţa generalilor şi ofiţerilor ruşi, a boierilor, clerului şi poporului care mai rămăsese în oraş. „Din ziua aceea şi până la începutul lunii octombrie - ne spune tot colonelul D. Papazoglu - a scăzut repede numărul morţilor, care până atunci atinsese 160 pe zi“.

Iată numai câteva dintre minunile pe care Sfântul Cuvios Dimitrie le-a făcut pentru ocrotirea bucureştenilor, şi exemplele pot continua până în vremea noastră. Am mai adăuga zădărnicia intenţiei autorităţilor comuniste de a strămuta Catedrala şi Reşedinţa Patriarhiei de pe locul actual. Abandonarea acestei intenţii de către autorităţi, într-un mod inexplicabil, la scurtă vreme după anunţarea ei, se poate pune şi pe seama refuzului Sfântului Cuvios Dimitrie de a părăsi Mitropolia, unde sălăşluieşte de peste două sute de ani, a dorinţei sale de a rămâne în mijlocul bucureştenilor, ca să se roage în continuare pentru ei la tronul Milostivului Dumnezeu.

De aceea, şi bucureştenii ţin la el mai mult ca la oricare sfânt. Zilnic ei vin la Catedrala Patriarhiei să se închine şi să se roage la sfintele lui moaşte. Iar la 27 octombrie, ziua de prăznuire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ba chiar cu două-trei zile înainte, în fiecare an, prin faţa raclei cu sfintele lui moaşte, aşezată sub un baldachin, lângă Catedrală, trec sute de mii de pelerini.

De ce chipul Sfântului nu apare pe stema Bucureştiului

Cu toate aceste dovezi de netăgăduit ale cinstirii Sfântului Cuvios Dimitrie ca ocrotitor al oraşului Bucureşti, el nu este reprezentat pe stema (emblema) capitalei României. În 1831, odată cu reînfiinţarea Sfatului orăşenesc al capitalei Bucureşti, în urma introducerii Regulamentului Organic, se adopta şi un sigiliu al oraşului, dar fără simboluri iconografice, care se menţine până după Unirea Principatelor din 1859.

Alexandru Ioan Cuza, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, ministru de interne, şi la solicitarea Consiliului orăşenesc Bucureşti, a stabilit prin decret domnesc din 7 decembrie 1864 o nouă stemă pentru Capitala ţării, reprezentând „un scut cu Sfântul Mare Martir Dimitrie (patronul oraşului)“, ţinând într-o mână suliţa şi în alta crucea (vezi Monitorul Oficial nr. 2.771/1864). Or, aici a intervenit o inexplicabilă confuzie, remarcată şi de unii istorici şi heraldişti de seamă, precum Ştefan D. Grecianu, Dan Cernovodeanu, Maria Dogaru şi alţii, care se menţine până astăzi. Patronul spiritual al capitalei nu este Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, înscris în calendar la 26 octombrie, un sfânt militar român, martirizat la Tesalonic, la anul 303, în timpul împăratului Diocleţian, ci Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, un monah ascet, nevoitor şi rugător la Mântuitorul Hristos pentru binele semenilor săi, prăznuit a doua zi, la 27 octombrie, ale cărui moaşte întregi se află în Catedrala Mitropoliei din Bucureşti de la 13 iulie 1774 şi naturalizat la noi prin cinstirea lui în evlavia bucureştenilor.

Stema Bucureştiului s-a menţinut în această reprezentare, cu unele schimbări neesenţiale privind înfăţişarea Sfântului Mucenic Dimitrie - care apare fie ecvestru, cu mantie pe umeri şi în mână cu o lance cu vârful în jos, în lupta cu balaurul, fie pedestru, în armură romană, având în mâna dreaptă crucea, iar în stânga lancea - până în anul 1930. În acest an se adoptă o nouă stemă pentru Capitala ţării, care menţine confuzia, căci îl înfăţişează tot pe Sfântul Mucenic Dimitrie, cu tunică romană şi sandale, purtând crucea în mâna dreaptă şi suliţa în cea stângă. Această stemă a fost folosită până în 1948, când Capitala, ca şi celelalte oraşe ale ţării, a rămas fără emblemă. În 1970, când s-au fixat noile steme ale judeţelor şi municipiilor, Bucureştiului i s-au atribuit noi simboluri heraldice, menite să arate că este Capitala ţării şi totodată un centru cultural şi industrial.

În 1992, Consiliul Municipal Bucureşti a reluat stema din 1930, fără nici o modificare, perpetuând astfel confuzia făcută încă din 1864, care se cere să fie îndreptată. Pe bună dreptate bucureştenii se întreabă de ce să figureze în emblema oraşului Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, un sfânt militar, care nu este din neamul nostru şi nu are moaştele la noi în ţară, şi să nu fie reprezentat Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, na-turalizat la noi prin evlavia credincioşilor şi cu moaştele în Catedrala Patriarhiei, proclamat de Biserica noastră sfânt autohton, ca şi Sfânta Parascheva de la Iaşi sau Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş ori Sfântul Grigorie Decapolitul de la Bistriţa. Desigur, aceasta nu-i împiedica pe bucureşteni, şi chiar pe edilii oraşului, să-l cinstească pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou ca pe patronul lor spiritual şi să se închine cu evlavie la sfintele lui moaşte, care au fost binecuvântate de Dumnezeu cu har deosebit, de a fi izvor de sfinţenie, de tămăduire de boli, de izbăvire de primejdii, revărsând asupra celor ce-i cer ajutorul adevărate daruri duhovniceşti.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!