Theologica
Sfântul Iacov  sau despre rudenia pământească  şi cea spirituală

Sfântul Iacov sau despre rudenia pământească şi cea spirituală

Alexandru Ojică, 22 Octombrie 2017

În calendarul lunii octombrie se întâlnesc mai mulți sfinți, trăitori în diferite perioade, dar care au în comun credința în Fiul lui Dumnezeu Întrupat, mărturisită în chipuri aparte. Unul din aceștia, Sfântul Iacov, ruda Domnului, primul Episcop al Ierusalimului și cel ce a condus lucrările Sinodului Apostolic din anii 48-50. Această titulatură de „ruda Domnului” este poate cea mai potrivită pentru a-l caracteriza pe primul Episcop martir al Bisericii lui Hristos.

Potrivit tradiției după cum a fost ea re­ți­nută în sinaxare, „Iosif, logodnicul fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, avea patru feciori cu femeia lui cea dintâi pe care o chema Salomeea, fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia preotul, tatăl lui Ioan Botezătorul. Acești feciori erau: Iacov, Simeon, Iuda şi Iosi. Mai avea şi trei fiice: Estera, Maria şi Salomeea, care era femeia lui Zevedeu şi mama Apostolului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Murind Salomeea, femeia lui cea dintâi, Iosif trăia cu multă înțelepciune, crescându-şi copiii în frica Domnului şi întru învățătura poruncilor Legii”. Iacov, primul băiat al dreptului Iosif, a fost Episcop în Ierusalim treizeci de ani, iar la șaizeci şi șase de ani ai vieţii sale a pătimit pentru Hristos Domnul. Potrivit aceleiași tra­diției, el a călătorit în Egipt cu tatăl său, Iosif, și cu Fecioara Maria cu Pruncul, pe când Irod voia să omoare Pruncul, pe Regele nou-născut.

După Slăvita Înviere, Domnul i S-a arătat lui în chip deosebit, așa cum amintește Sfântul Apostol Pavel: „S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie” (1 Corinteni 15, 5-8). Iacov a fost Episcopul Ierusalimului timp de treizeci de ani, perioadă în care a alcătuit prima slujbă a Sfintei Liturghii, sursă a tuturor riturilor liturgice folosite în prezent. Datorită faptului că a convertit mulți iudei și elini la credința creștină, a ajuns să fie numit chiar și de către păgâni cu titlul de „Iacov cel drept”. Este sărbătorit în fiecare an de către Biserica Ortodoxă pe 23 octombrie.

Din viața Sfântului Iacov, ruda Domnului, așa cum este el pomenit în otpustul specific Tainei Sfântului Maslu, interesează două caracteristici: cea a rudeniei cu Mântuitorul Hristos – ce a însemnat ea și, de fapt, în ce măsură Sfântul Iacov a fost rudă cu Fiul lui Dumnezeu Întrupat; a doua specificitate e cea dată de martiriul său, fiind primul episcop-păstor al comunității creștine din Ierusalim ce a suferit o moarte jertfelnică pentru credința sa în Învierea Mântuitorului Hristos.

Interpretarea cuvântului „frate”

Este cunoscut faptul că scrierile Noului Testament sunt, de fapt, ocazionale și au avut diferite scopuri, precum și diferiți destinatari. Comun celor 27 de cărți ale Noului Legământ este faptul că au fost scrise cam în aceeași perioadă de timp, partea a doua a primului secol creștin, unui auditoriu ce era familiarizat cu anumite noțiuni culturale întâlnite în bazinul Mării Mediterane. Cazul cuvântului „frate” este unul elocvent în acest sens. În toate pasajele Noului Testament, cuvântul „frate” este redat de grecescul adelphos, care etimologic înseamnă „născut(ă) din același pântece”. Însă, dacă vom căuta în mentalul ebraic, vom găsi cuvântul „ah”, care, prin sensurile mult mai cuprinzătoare, are următoarele înțelesuri: frați, veri primari și secundari, cumnați, nepoți. Evreii, în general, numeau frați pe toți care făceau parte din poporul lui Israel.

Desigur, cuvintele grecești din Evanghelii pot apela și la sensurile metaforice ale cuvântului „frate”, cum este întâlnit și în prezent. Această utilizare ce trimite nu exclusiv la rudenia fizică este frecventă la Evanghelistul Matei, familiarizat cu mentalul iudaic, destinatarii Evangheliei scrise de el fiind cei din poporul lui Israel: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7, 3-5; sau Matei 18, 15). În schimb, ea este mai puțin întâlnită în scrierile lucanice, îndeosebi în Evanghelia a III-a (Luca 6, 41-42 sau 17, 3) și complet absentă în Marcu. În mod similar, cuvântul „frate” se referă adesea la ucenicii și apostolii lui Iisus, ca în textul de la Matei 28, 10: „Atunci, Iisus le-a zis: «Nu vă temeți. Duceți-vă şi vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea»”. Privind din această perspectivă, este clar că rudenia de sânge nu poate fi implicată în cazul relației dintre Mântuitorul Hristos, „chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15) și „frații” Săi.

Fraţii Domnului, o problemă rezolvată în primele secole creştine

Cu toate acestea, în perioada patristică s-a simțit nevoia unei clarificări a acestor înțelesuri, mai ales că vorbim de o perioadă în care Sfânta Scriptură a Noului Testament a fost tradusă, iar lista cărților, și ea uniformizată. După mărturia Fericitului Ieronim, el însuși traducător al Bibliei – Vulgata, spre anul 380, un creștin din Roma, Helvidius, a compus o scriere în care susținea că Fecioara Maria a avut cu Iosif, după nașterea lui Iisus, alți copii, care sunt frații şi surorile menționați în textele Evangheliei (Ieronim, Adversus Helvidium). Pentru a-și fundamenta învățătura, Helvidius a făcut trimitere la scrierile apologetului Tertulian († 220), care voia să demonstreze împotriva lui Marcion (IV, 19) deplina umanitate a Mântuitorului Hristos tocmai prin textele care vorbeau despre „frații” Domnului (Marcu 3, 31-35). Bucurându-se de o răspândire atât în peninsula italică, cât și în apropierea Balcanilor, învățătura formulată de Helvidius a fost contestată de Fericitul Ieronim care, în 383, în scrierea amintită susține pururea fecioria Maicii Domnului. Contemporan, Sfântul Ambrozie se implică și el în dezbaterea teologică împotriva acestor învățături, scriind tratatul De Virginibus și participând la două sinoade locale: unul a avut loc la Roma, sub Papa Siricius (384-399), şi celălalt în eparhia sa, la Milan.

Acești „frați”, inclusiv Iacov, păreau, după cum menționează Sfântul Apostol Ioan în Evanghelia a patra, să nu creadă în El (Ioan 7, 5). De aici se poate înțelege că ucenicii Mântuitorului Hristos, inclusiv rudeniile Sale (vorbind din punct de vedere uman, era imposibil ca Hristos Domnul să nu aibă rude) care nu cred în El, nu pot fi cu adevărat ucenicii Săi, atât din punct de vedere intelectual – urmând învățătura Lui, cât, mai ales, spiritual. De aici se poate vedea că Sfântul Iacov, ruda Domnului, a fost cu adevărat nu doar parte din familia trupească a Mântuitorului Hristos, cât un adevărat ucenic și păstor al comunității din Ierusalim. Acest martiriu amintit atât de istoricul evreu Iosif  Flavius în Antichități iudaice, cât și de sursele creștine Eusebiu de Cezareea, Origen, Hegesip sau Clement al Alexandriei, reprezintă doar o componentă a personalității Sfântului Iacov. Alături de faptul că a scris o epistolă, prima epistolă sobornicească – adresată întregii Biserici creștine, și nu doar comunității ce o păstorea, Sfântul Iacov întruchipează un vrednic model de urmat pentru orice slujitor al Bisericii lui Hristos atât prin rudenia sa cu Mântuitorul Hristos, cât şi prin faptele și mărturia sa. 


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!