Patristica
Sfântul Ioan Carpatiul, despre lume şi mănăstire

Sfântul Ioan Carpatiul, despre lume şi mănăstire

Adrian Agachi, 27 Noiembrie 2009

Suntem obişnuiţi să apreciem că numai mirenii se consideră inferiori monahilor din punctul de vedere al vieţii spirituale, dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Uneori, monahii au simţit această ispită a nedesăvârşirii proprii în asceză şi au crezut că au greşit părăsind lumea şi toate cele ale ei. De aceea, întâlnim în Cuvântul ascetic al Sfântului Ioan Carpatiul tratarea acestei probleme spirituale. Dacă monahii ajungeau să creadă că mirenii se pot desăvârşi mai uşor, ar fi plecat din mănăstire încălcând votul ascultării. Ce era de făcut în această privinţă?

Monahul şi mireanul - două stări diferite în aparenţă, dar identice ca scop

Înainte de a purcede la analiza detaliată a fragmentelor care ne preocupă din Cuvântul ascetic, trebuie să lămurim pe scurt tensiunea existentă între cele două categorii menţionate în subtitlu. Ştim că de-a lungul istoriei s-a vorbit şi scris enorm despre „superioritatea“ monahismului, deşi au existat şi numeroase răspunsuri care atestau o inversare a celor două situaţii, mai ales în perioadele clare de declin monastic. Deosebirea între monah şi mirean nu înseamnă un alt scop, pentru că amândoi au aceeaşi ţintă, şi anume mântuirea. Diferenţa se face în împlinirea poruncilor. Deşi poruncile sunt aceleaşi şi trebuie respectate de ambele categorii, monahii reuşesc mai uşor să le îndeplinească. Cel puţin aceasta este părerea majorităţii Sfinţilor Părinţi începând cu Ciprian al Cartaginei, Grigorie de Nyssa sau Ioan Gură de Aur. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că monahii exclud încă de la depunerea voturilor câteva aspecte, cu care oamenii din lume trebuie să se lupte mereu: iubirea de arginţi, întemeierea unei familii şi propria voinţă. Ascultarea, castitatea şi sărăcia sunt virtuţile de bază ale monahilor. Bineînţeles, întemeierea unei familii nu este deloc un lucru negativ, dar aduce cu sine o serie de griji de care monahul este scutit din start. Apoi, în lume eşti apreciat dacă îţi manifeşti des propriile dorinţe şi păreri şi acţionezi cât mai egoist, pe când în mănăstire eşti sub ascultare totală. În cele din urmă, iubirea de arginţi te poate afecta cu uşurinţă în lume. Dacă vorbim despre un avantaj al monahilor faţă de mireni, acesta poate fi denumit drept unul tactic. Monahul nu se mântuieşte mai uşor ca mireanul, dar poate evita din start anumite situaţii frecvente de cădere în păcat. Ce se întâmplă, însă, atunci când monahii consideră că mirenii le sunt superiori? Aş spune că aceasta este o problemă gravă, şi nu este nici pe departe acelaşi lucru ca atunci când mirenii îi consideră pe monahi superiori. Pe scurt, dacă un mirean îl consideră superior pe un monah, el se va strădui să aibă o asceză mai riguroasă, dar dacă un monah consideră că mireanul îi este superior prin simplul fapt că este mirean, el va fugi din mănăstire şi se va întoarce la viaţa de dinainte.

Câteva amănunte despre viaţa Cuviosului Ioan Carpatiul

În ciuda acestei titulaturi, în mod cert Cuviosul Ioan nu a fost originar din Carpaţi, ci a fost episcop al insulei Carpathos din Dodecanez. Părintele Stăniloae consideră că este posibil ca înainte de a deveni episcop să fi fost un membru al unei mănăstiri de obşte din insula respectivă. A fost prezent la Sinodul al III-lea din Constantinopol de la 680, în actele căruia întâlnim semnătura sa. Comentând aspectele scrierilor Sfântului Ioan Carpatiul, părintele Stăniloae notează: „S-a spus că ideile din aceste scrieri sunt foarte apropiate de cele ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. Nouă însă nu ni se pare. Ele sunt mai degrabă foarte înrudite cu ideile lui Isihie şi Filotei Sinaitul, formând aceeaşi familie spirituală. Preocuparea lui principală este aceeaşi trezvie şi rugăciune a lui Iisus. Foloseşte şi el imaginea păsării oxipterix, ca şi Isihie. Scrisul lui Ioan Carpatiul are aceeaşi aplicare vie, directă, la viaţa duhovnicească. Adeseori autorul ştie să adapteze într-o formă nouă imagini luate din psalmi. De pildă, gândurile pătimaşe din cugetare sunt comparate cu un zid pe care mintea trebuie să îl treacă printr-un mare efort. Definiţiile lui surprind adeseori prin noutatea vreunei nuanţe, chiar dacă ideea generală am întâlnit-o şi la Sfântul Maxim“ (Filocalia, vol. IV, p. 113).

Virtuţile mirenilor şi necazurile călugărilor

Sfântul Ioan Carpatiul îşi începe Cuvântul ascetic cu următoarele: „Să nu te gândeşti vreodată să fericeşti pe mirean mai mult decât pe monah, ca pe unul ce are femeie şi copii şi e bucuros că face bine multora, că dă din belşug milostenie şi nu este ispitit nicidecum de draci, socotindu-te astfel că placi mai puţin lui Dumnezeu decât acela. Şi să nu te plângi pe tine ca un pierdut. Nu zic că vieţuieşti fără prihană stăruind între monahi. Dar chiar dacă eşti foarte păcătos, necazul şi reaua pătimire a sufletului tău sunt mai de cinste la Dumnezeu decât virtutea covârşitoare a mireanului. Multa ta întristare, descurajarea, suspinele, sentimentul de înăbuşire, lacrimile, chinuirea conştiinţei, strâmtorarea gândurilor, osânda cugetării, oftarea, plânsul minţii, tânguirea şi zdrobirea inimii, mizeria, mâhnirea şi umilirile, toate acestea şi cele asemenea, care se întâmplă adeseori celor aruncaţi în cuptorul de fier al ispitelor, sunt neasemănat mai cinstite şi mai bine primite decât viaţa bineplăcută a mireanului. Ia seama deci să nu cazi în cuvinte de cârtire pe care le spune Scriptura în numele tău: „Ce-am folosit că am umblat rugându-te înaintea Domnului şi am petrecut în casa Lui pururi?“ (Cuvânt ascetic, în: Filocalia, vol. IV, p. 139). Câteodată cădem în capcana considerării vieţii liniştite drept o viaţă desăvârşită, ori sunt numeroase cazurile celor care au făcut multe păcate şi au avut o existenţă, cel puţin exterior, plină de pace. Deşi putem fi fericiţi în viaţa duhovnicească, lipsa suferinţelor se poate interpreta în mai multe feluri. De regulă, deseori pacea mirenilor este necunoaşterea războiului nevăzut. Atâta vreme cât nu ştii ce te loveşte şi care îţi sunt patimile, cum vei simţi că te afli în război? Este normal să fii liniştit. Dar monahii care cunosc războiul Satanei împotriva lor se pot ei oare veseli asemenea mirenilor? Pot ei să creadă că aceştia sunt în pacea dată de desăvârşirea virtuţilor sau mai degrabă din neştiinţa războiului duhovnicesc? De aceea, Cuviosul Ioan Carpatiul le atrage atenţia monahilor să nu invidieze viaţa mirenilor, chiar dacă aceasta este plină de pace exterioară, pentru că pacea Duhului odihneşte în primul rând asupra acelora care suportă necazurile şi suferinţele desăvârşirii.

Pericolul părăsirii obştii

Nu doar din cauza necunoaşterii împlinirii vieţii monahale scrie Sfântul Ioan Carpatiul acest cuvânt, ci şi din cauză că unii monahi părăseau deja obştea pentru că invidiau viaţa mirenilor. „Căci s-au aflat, precum mi-aţi scris, la voi, cei din India, unii dintre fraţi, împotriva aşteptărilor, foarte îngreuiaţi de ispite, care s-au dezgustat de viaţa şi petrecerea monahilor, zicând că este foarte înăbuşită şi învăluită de primejdii, şi care fericesc pe mireni şi ocărăsc ziua în care au luat schima. De aceea, şi eu am fost silit să fac mai lungă scrierea de faţă şi să folosesc cuvinte uşoare, ca să poată înţelege cele spuse şi cel simplu şi neînvăţat. Pentru aceasta am scris multe, ca de aici înainte să nu mai fericească monahii pe mireni, ci numai pe ei înşişi, care, fără nici o discuţie, sunt mai mari decât împăraţii care poartă coroane pe cap şi mai străluciţi şi mai slăviţi, ca unii ce petrec pururea lângă Dumnezeu (Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol. IV, p. 143). Părăsirea obştii din această cauză era o ispită foarte clară, pe care monahii, din neştiinţă sau mândrie, o ignorau complet. De regulă, atunci când ajungeau în lume cădeau în cele mai mari păcate. Înşelarea în care se aflau era completă. Deşi considerau că vor face mai mare bine întorcându-se în lume, îşi făceau de fapt cel mai mare rău posibil. Pierdeau şi virtuţile vieţii monahale şi nu le câştigau în schimb nici pe cele ale mirenilor. Trebuie remarcat că Sfântul Ioan Carpatiul nu face comparaţii în defavoarea mirenilor, dar face o distincţie netă între viaţa în lume şi cea în mănăstire. O distincţie în fond necesară. Oricum este mereu un pericol să invidiezi viaţa sau virtuţile altuia. Fiecare stare îşi are propriile daruri, dar şi propriile greutăţi, de care este bine să nu se lepede niciodată.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!