Patristica
Sfântul Ioan Damaschin şi Cuvântul său minunat

Sfântul Ioan Damaschin şi Cuvântul său minunat

Adrian Agachi, 18 Decembrie 2009

Pe Sfântul Ioan Damaschin îl ştim mai mult din istoria luptei sale împotriva iconoclaştilor, ca dogmatist şi totodată ca imnograf. Scurta sa scriere cuprinsă în volumul al IV-lea al „Filocaliei“, intitulată „Cuvânt minunat şi de suflet folositor“, nu este prea cunoscută nici măcar în mediile academice. Ne revine sarcina de a rezuma aici principalele teme atinse de acest sintetizator genial care a fost Sfântul Ioan Damaschin. Deşi lucrarea sa nu ocupă decât şapte pagini în cadrul „Filocaliei“, ea rezumă principalele aspecte ale vieţii ascetice.

Un fragment de viaţă

Este dificil să încerci să rezumi viaţa Sfântului Ioan Damaschin, mai ales că aceasta nu a fost deloc una simplă şi rutinată. Născut în anul 675 în Damasc, provenea dintr-o familie bogată şi importantă a cetăţii. Bunicul său fusese cel care negociase predarea cetăţii în mâinile arabilor în anul 635, după o lungă şi îndârjită rezistenţă. Tatăl său Sergiu îndeplinise funcţia de înalt consilier pentru primii califi, lucru pe care l-a făcut şi Sfântul Ioan Damaschin până în 718, atunci când Omar al II-lea a forţat populaţia să treacă la mahomedanism. În acel moment, Sfântul Ioan şi-a împărţit averile şi a intrat în Mănăstirea „Sfântul Sava“ de lângă Ierusalim. Datorită culturii sale teologice, este hirotonit preot şi însărcinat să predice în Biserica „Sfintei Învieri“ din Ierusalim de patriarhul Ioan al V-lea. Lupta împotriva iconoclasmului i-a atras o condamnare în sinodul iconoclast de la 754, dar a fost reabilitat în 787, odată cu ultimul Sinod Ecumenic ţinut la Niceea. A trecut la cele veşnice în 749 la Mănăstirea „Sfântul Sava“.

Alegerea bună

În debutul „Cuvântului minunat“, Sfântul Ioan Damaschin precizează: „Trebuie să se ştie că omul fiind îndoit, adică constând din suflet şi din trup, îndoite are şi simţurile şi virtuţile acestora. Şi cinci sunt ale sufletului şi cinci ale trupului. Simţurile sufleteşti, pe care înţelepţii le numesc şi puteri, sunt acestea: mintea, cugetarea, părerea, închipuirea şi simţirea; iar cele trupeşti: vederea, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul. Din această pricină, îndoite sunt şi virtuţile lor; îndoite, şi păcatele. Încât e cu trebuinţă ca tot omul să ştie limpede câte sunt virtuţile sufleteşti şi câte, cele trupeşti; şi care sunt, iarăşi, patimile sufleteşti şi care, cele trupeşti“ (Filocalia, vol. IV, p.168). După această rezumare, Sfântul Ioan Damaschin trece în revistă toate patimile sufleteşti şi trupeşti precum şi virtuţile. În finalul scrierii notează însă un element crucial: „Căci virtutea vine de la „a alege“ (termenii greceşti se aseamănă, n.r.) pentru că este aleasă şi voită, deoarece noi facem binele alegându-l şi voindu-l, nu fără sfat şi de silă.“ Pentru desăvârşire e-xistă o singură alegere co-rectă: lucrarea poruncilor şi dobândirea prin aceasta a virtuţilor.

Rădăcinile patimilor

Cum oamenii rareori reuşesc să facă alegerile corecte şi, de regulă, atunci când le fac, nu pot să păstreze uşor calea alesă, Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte direct despre rădăcinile patimilor mergând pe linia trasată deja de Evagrie Ponticul, Sfântul Marcu Ascetul şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. „Iar rădăcinile tuturor patimilor acestora şi, cum ar zice cineva, cele dintâi pricini ale lor sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de argint, din care se naşte tot răul. Dar nu săvârşeşte omul nici un păcat, dacă nu-l biruie şi nu-l iau în stăpânire mai întâi aceşti uriaşi puternici, cum zice preaînţeleptul între asceţi Marcu, adică uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Iar pe acestea le nasc plăcerea, odihna, iubirea slavei de la oameni şi împrăştierea. Dar pricina cea dintâi a tuturor acestora şi, aşa zicând, maica cea mai rea a lor este, cum am zis, iubirea de sine, sau iubirea neraţională de trup şi alipirea pătimaşă de el. Iar împrăştierea şi moleşirea minţii, împreună cu alunecarea la glume şi la vorbe de ruşine, pricinuiesc multe rele şi căderi, ca şi îndrăzneala şi râsul“ (p.170). Ierarhia patimilor începe, precum spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, cu iubirea de sine sau egoismul. Din aceasta rezultă, după mărturia Sfântului Marcu Ascetul, cei trei uriaşi: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Influenţa lui Evagrie Ponticul nu este vădită în acest fragment, dar cunoaştem cât de mult a fost luat în considerare de ceilalţi doi autori menţionaţi anterior, care îl citează şi îl utilizează în formarea propriului „sistem“ ascetic.

Cele trei părţi ale sufletului şi patimile fiecăreia

„Dar, ca să fie cunoscute şi mai limpede patimile după cele trei părţi ale sufletului, am socotit să adăugăm pe scurt şi acestea: sufletul se împarte în trei - în raţiune, iuţime şi poftă. Păcatele din raţiune sunt acestea: necredinţa, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemulţumirea, încuviinţările păcatelor care se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea şi leacul acestor rele sunt credinţa neîndoioasă în Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînşelătoare şi ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu. Păcatele iuţimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea şi cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea şi leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de oameni, compătimirea, suferirea răului şi singurătatea. Păcatele părţii poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, preacurvia, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă, de bani, de bogăţie şi de plăcerile trupeşti. Iar tămăduirea şi leacul lor: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărţirea averilor la săraci, dorinţa bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea înfierii“ (p.172). Ceea ce este interesant la Sfântul Ioan Damaschin este felul în care reuşeşte să sistematizeze cu uşurinţă patimile şi felul în care acestea pot fi tratate. Nu are nicio problemă în a reţine şi a reda cu o analiză minuţioasă locul fiecărei patimi, felul în care aceasta acţionează şi leacurile ei. De remarcat şi faptul că leacurile nu sunt mai puţine decât patimile, şi nici repetitive, arătând prin aceasta că fiecărui defect îi corespunde o calitate contrară care îl poate echilibra şi apoi elimina definitiv din sufletul omului.

Transformarea gândului în faptă: cele cinci trepte intermediare

Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte pe scurt şi de lucrarea diavolului de a ne face să păcătuim şi treptele pe care aceasta le parcurge de la momeală la faptă. „Altceva este adică momeala (atacul), altceva însoţirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimţirea), care e aproape de faptă şi se aseamănă ei, altceva lucrarea şi altceva robirea. Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmaşul, de pildă: fă aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului şi Dumnezeului nostru: «Zi ca să se facă pietrele acestea pâini». Aceasta, cum s-a spus, nu atârnă de la noi. Însoţirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaş, preocuparea cu el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire, şi învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetării fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaş, fie prin învoire, cum zice Apostolul: „Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul, împotriva trupului; şi aceştia se împotrivesc unul altuia“. Luarea în robie este ducerea silnică şi fără voie a inimii, stăpânit de prejudecată şi de o îndelungată obişnuinţă. Învoirea este consimţirea cu patima din gând. Iar lucrarea însăşi împlinirea cu faptă a gândului pătimaş încuviinţat. Deci cel ce cugetă nepătimaş de la început, sau respinge prin împotrivire şi certare momeala, a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează“ (p. 172). Depinde doar de noi dacă alegem virtutea şi tăiem încă de la început momelile Satanei. Iubirea de sine, însă, este cea care întreţine toate momelile şi, în dese rânduri, le transformă pe acestea până la faptă. Atunci când voinţa este subjugată de plăcere, iubirea de sine are alături cel mai bun aliat posibil. Patimile ne invadează cu uşurinţă întunecând şi scufundând în bezna plăcerilor dramul de minte care ne mai ţinea la suprafaţă. Dramul de minte este susţinut de har, dar atunci când punem plăcerea deasupra harului, acesta se retrage, iar noi ne prăbuşim. Câteodată, drumul de la momeală la faptă poate dura o clipă, alteori poate să nu existe. Depinde doar de alegerea noastră liberă. Să nu uităm un lucru: nu mai beneficiem de ea dacă iubim plăcerea, pentru că suntem deja într-o amară robie!


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!