Sfântul Ioan Gură de Aur - un model pentru călugării de azi

Arhim. Timotei Aioanei, 09 Noiembrie 2007

Primul punct pe ordinea de zi a sinaxei stareţilor şi stareţelor din Arhiepiscopia Iaşilor este „Monahismul în opera Sfântului Ioan Gură de Aur şi problemele vieţii monahale astăzi“. Vă prezentăm în continuare un documentar privind monahismul în opera celui mai cunoscut predicator creştin, Sfântul Ioan Hrisostom, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc, pe 13 noiembrie, 1.600 de ani.

E foarte greu să prezinţi în câteva cuvinte opera unuia care se află, cum aflăm din „Limonariu“, lângă tronul Stăpânului. Marele păstor al Bisericii, numit şi Hrisoroas, adică „râu în ale cărui valuri curge aur“, a scris mult, aproape că nu l-a întrecut nimeni (ca volum a fost depăşit doar de Origen). Cuvintele lui erau mai dulci decât mierea, după cum mărturiseşte cântarea, şi s-au aflat sub inspiraţie divină.

Prieten cu marele Vasile, Ioan a vrut să îmbrăţişeze de timpuriu „viaţa cea fericită a monahilor, filosofia cea adevărată“, cum o numea într-una din scrieri. Iubirea şi grija pe care le datora Antuzei, fericita sa mamă, l-au împiedicat pentru o vreme. Transformase casa în mănăstire, studiind Scripturile şi ducând viaţă de ascet. După ce trupul Antuzei a fost dat pământului, s-a retras în munţii din vecinătatea Antiohiei şi s-a pus sub ascultarea unui bătrân sirian, vreme de patru ani, şi încă doi în asceză desăvârşită într-o peşteră, supunându-şi trupul la nevoinţe mai presus de fire. Postul exgerat i-a şubrezit mult sănătatea, îmbolnăvindu-se de stomac, având grave probleme de sănătate până la sfârşitul vieţii.

Într-o astfel de vieţuire nepământeană, Ioan a scris cuvinte „negrăite“ sau „nemaiauzite“. Despre ce n-a scris el? Ce subiect a rămas neatins de pana inspirată purtată de îngerii care-l însoţeau?

Înţelesul isihiei

Cei care s-au ocupat de opera Sf. Ioan Gură de Aur spun că acesta a folosit de cel puţin 300 de ori cuvântul „isihie“ - linişte, liniştire. În dialogul cu Palade - care constituie sursa după care ucenicii i-au scris viaţa - în capitolul V se referă la faptul că la vârsta de 21-22 de ani sfântul, ascultând de glasul conştiinţei, care îl îndemna să lepede cele ale lumii, s-a retras într-un munte, petrecând în nevoinţe şi isihie. Acest capitol din viaţa sa cred că ne spune totul despre el. Mulţi consideră retragerea amintită ca pe o pregătire pentru viitoarea sa activitate eclesială.

Dorinţa lui de a urma viaţa monahală şi de a fi în comuniune cu Dumnezeu l-a făcut să pornească pe drumul liniştirii într-o manieră totală şi aproape dincolo de puterile omeneşti.

Cum poate fi tradus acest cuvânt, linişte, atât de des întâlnit în opera hrisostomică? Linişte - izolare, retragere, sihăstrie. Linişte - liniştirea de patimi, liniştea ce vine după biruinţă. Linişte - libertate.

Linişte înseamnă, de fapt, nepătimire (fixarea în sine, în sfinţenie) deodată eliberare şi libertate ce deschide mai desăvârşit orizontul bucuriei de Domnul. „Cucereşte liniştea, frate - scrie într-o omilie -, pentru că liniştea unită cu frica de Dumnezeu este o armă de foc, liniştea este bunăstarea călugărilor, scară cerească. O, liniştire“!, calea Împărăţiei Cerurilor, mamă a evlaviei; o, liniştire!, care nu împiedici lacrimile, născătoare a blândeţii, luminătoare a minţii, cercetătoare a gândurilor, tovarăşă a discernământului; o, liniştire!, născătoare a tot binele, întărire a postului şi piedică a patimilor.

Sf. Ioan Gură de Aur recapitulează în viaţa sa tot înţelesul isihiei şi i se potriveşte întru totul cuvântul lui Amonas, ucenicul Sf. Antonie cel Mare, care zicea că sfinţii mai întâi au trăit în linişte şi apoi au luat putere de la Dumnezeu, care locuieşte în ei, mai apoi Dumnezeu i-a trimis printre oameni.

Cum poţi deveni călugăr

Sf. Ioan depăşeşte cuvintele Sf. Isaac Sirul, care zice că: „e mai de preferat să cucereşti curăţia inimii decât să întorci neamuri întregi de la înşelăciunea idolatriei“, întrucât el a căpătat şi curăţia inimii, dar a întors şi neamurile de la rătăcire. Lăsând gălăgia lumii, se întoarce către sine, aplicând cu bună ştiinţă cuvintele Avei Pimen, care zice că omul trebuie să încerce tăcerea.

În cazul sfântului, se îmbinau tăcerea exterioară cu cea interioară, astfel încât a influenţat tradiţia monahală de mai târziu. Sf. Simeon a afirmat că poţi vedea pe Dumnezeu şi în mijlocul cetăţilor, şi în munţi, şi în chilii din moment ce s-a ajuns la liniştirea inimii. E clar că în textele Sf. Ioan Hrisostom se arată că trebuie păstrat un loc tainic în inimă, în care se află doar el faţă în faţă cu Dumnezeu pentru a nu pierde în mijlocul grijilor lucrarea Duhului.

Nimeni nu poate deveni călugăr fără vocaţie pentru linişte. În cuvintele-i de aur se văd multe elemente care descriu viaţa monahală. Pocăinţa, ca voinţă a sufletului, sentimentul că eşti trecător, dragostea pentru Dumnezeu şi aşteptarea Împărăţiei Lui, în faţa căreia toate rămân fără importanţă, sunt unele dintre subiectele întâlnite la Sfântul Ioan Gură de Aur.

„Nu vezi pe Dumnezeu, ci vezi pe casnicii Lui“

Ce-ar putea învăţa monahii de astăzi din viaţa şi opera Sf. Ioan Gură de Aur? În primul rând, acest mare ierarh, format în duhul epistolelor pauline şi plin de zel apostolesc, predica cu timp şi fără timp, aprinzând inimile credincioşilor de un entuziasm sfânt. Cu larga sa pregătire a întărit pe creştini în credinţă, a combătut ereziile, a luptat împotriva nedreptăţilor, a luat apărarea oamenilor simpli, neînsemnaţi la prima vedere, intrând în conflict cu împărăteasa sau cu demnitarii înalţi ai imperiului. Cuvântul său era ziditor, mângâietor, critic, avea puterea de a trezi, era perfect „construit“ şi, mai presus de orice, trezea dragostea faţă de Dumnezeu.

O altă învăţătură pentru monahi desprinsă din trăirea şi scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur este aceea de slujire şi iubire a aproapelui: „Nu vezi pe Dumnezeu, zice, ci vezi pe casnicii Lui, pe prieteni, pe bărbaţii sfinţi, adică ce au mare îndrăznire la El, slujeşte-i pe ei acum şi vei găsi o mare mângâiere în durerea ta“. Calea cea mai scurtă şi mai sigură a acestei slujiri este dragostea faţă de fraţi, care poartă pecetea dragostei duhovniceşti.

„Iubeşte, zice dumnezeiescul Gură de Aur, pe fratele tău, însă nu cere doar să-l iubim, ci să-l iubim foarte mult, căci aşa trebuie să iubim, încât şi să ne sacrificăm pentru cel iubit, după cum şi Domnul Şi-a dat viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi. Şi dacă aproapele păţeşte ceva, trebuie să simţi durerea lui ca şi cum ar fi a ta. Să plângi întotdeauna alături de fratele tău...“.

Dar „a se bucura împreună cu cel ce se bucură“ este foarte greu şi poate împlini doar un suflet şlefuit. Trebuie să fie foarte puternic sufletul chemat nu numai să nu invidieze progresul celuilalt, ci chiar să se bucure de acesta, ca şi cum ar fi al lui. Şi un adevăr mai înfricoşător - continuă dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Dacă face cineva minuni, dacă e feciorelnic, dacă posteşte şi ajunge la virtutea ce-l aseamănă cu îngerii, însă invidiază pe alţii, este mai necurat decât toţi. E mai fărădelege şi decât desfrânatul şi preadesfrânatul şi tâlharul“.

Câte suflete dintre noi - unele recunoscute pentru virtuţi autentice - nu se clatină datorită unor sentimente asemănătoare cu cele ale primului ucigaş de frate? Căderea din iubirea fratelui şi păcatul pomenirii răului sunt urmate de căderea din iubirea lui Dumnezeu şi părăsirea harului lui Dumnezeu. Zice Sfântul Ioan că este atât de aprinsă iubirea duhovnicească încât nu pierde vremea niciodată, ci întotdeauna e alipită de sufletul celui ce iubeşte şi nu permite nici unei dureri şi nici unui necaz să atingă sufletul.

Mântuirea vine prin fratele de alături

Toate virtuţile pe care monahul e chemat să le pună în lucrare: ascultarea, sărăcia, fecioria, smerenia, răbdarea, rugăciunea, pocăinţa, tăcerea, postul, lacrimile, slujirea altuia şi celelalte sunt întărite, unite, hrănite şi călăuzite de iubire. „Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu dacă nu trece mai întâi pe la oameni“ (Cuviosul Porfirie, „Viaţa şi Cuvinte“).

Deci în obştile monahale, Sf. Ioan Gură de Aur nu ne lasă să cădem în înşelare. „Nu vă înşelaţi, ne zice, cheia Împărăţiei Cerurilor nu o ţine stareţul. Nu la el se află. Stareţul şi duhovnicul oferă hrana duhovnicească şi ne arată drumul. Mântuirea vine prin fratele de alături. Oricare frate. Încet, leneş, vorbăreţ, ironic, neiertător, bârfitor, certăreţ, bolnav.“

Dacă prin slujirea noastră smerită oferim tuturor iubire şi nu „încordăm arcurile împotriva fraţilor“, ci conlucrăm cu ei, dacă înţelegem pe fraţi, dacă hrănim sufletul cu rugăciunea, cu participarea la slujbele Bisericii şi mai ales la Liturghie, atunci Hristos - cu de la sine invitaţie - va deveni locuitor al sufletului nostru şi ne va cuceri cu iubirea Lui. El poate să intre în conştiinţa noastră, să ne inspire gândirea şi să ne mângâie sufletul. Dacă El nu ne mângâie inimile, toate cele omeneşti sunt de prisos şi nefolositoare.

„Toate să le faceţi în iubire, care trebuie să fie legătura desăvârşirii, rădăcină şi izvor al binelui... fie ceartă cineva, fie pleacă, fie vine, fie învaţă, toate să le facă cu iubire“.

În final, putem spune că pentru noi, călugării, Sf. Ioan Gură de Aur este un sfânt preferat. Şi asta pentru viaţa lui, pentru încercările greu de înţeles prin care a trecut. Pentru că a renunţat total la sine.

Sfântul, exilat, chinuit, gol, urmează lui Hristos până la sfârşitul său pe Golgota. Un astfel de suflet ca al sfântului a cuprins în sine lumea şi durerea, dorinţele şi rugăciunile tuturor oamenilor. Isihast, purificat prin atâtea umilinţe, părinte, dascăl, orator, vas ales, strălucit episcop, aproape fără egal, el rămâne Omul lui Dumnezeu şi credincioasa slugă, bărbatul doririlor aşa cum cântă Biserica la sărbătorile marilor ierarhi.

Sfântul Ioan Gură de Aur, despre monahism

Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur despre monah sunt cutremurătoare: „Călugărul este ca un vultur care zboară la mare înălţime, care n-ar putea fi prins niciodată într-un laţ de vrăbii. Pentru ce pricină va putea să-l vatăme vreun om? Bani n-are, aşa că nu-i este teamă de hoţi. Patrie nu are, aşa că nu-i este teamă de surghiun. Slavă nu doreşte, aşa că nu-i este teamă că-şi va pierde slava. Mai rămâne un singur lucru, moartea, dar, în această privinţă mai ales, nimeni nu va putea să-l întristeze căci, dacă îl ameninţi cu moartea, îi face cel mai mare bine, îl trimite spre cealaltă viaţă, dorită de el, spre care sunt îndreptate toate faptele şi toate gândurile lui. Astfel moartea, departe de a fi o pedeapsă, este o scăpare de dureri, un sfârşit al sudorilor, odihnă“ (în „Apologia vieţii monahale“).

În „apologia vieţii monahale“, slăvitul arhiepiscop al marii cetăţi a Constantinopolului arată că toţi oamenii, nu doar monahii, trebuie să urce drumul către vârful muntelui unde se află mântuirea: „Pavel când ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos şi nu numai pe ucenicii Lui, pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi spune că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină desăvârşită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos, Care va judeca faptele noastre“ (în „Apologia vieţii monahale“).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!