Documentar
Sfântul Ioan Hrisostom şi forţa propovăduirii creştine

Sfântul Ioan Hrisostom şi forţa propovăduirii creştine

Augustin Păunoiu, 20 Februarie 2010

„Nu voi înceta să vorbesc, chiar dacă nimeni nu mă ascultă. Sunt doctor şi administrez medicamente pentru boli, mi s-a poruncit să îndemn spre vindecare.“ Această convingere-program traduce cea mai puternică caracteristică a Sfântului Ioan, arhiepiscopul Constantinopolului, simbolul legăturii între Cuvânt şi curajul predicatorului. Cel care a fost supranumit pe drept „Gură de Aur“ a marcat epoca sa şi istoria Bisericii prin calitatea şi forţa predicării tot atât de mult ca şi prin libertatea slujirii sale, care i-a adus şi exilul. Acest episcop social, apărător al săracilor, demascator al ipocriziei celor puternici, a fost propus ca model pentru toţi predicatorii creştini. Despre modul în care vede marele episcop (provenit din şcoala antiohiană, ucenic al lui Libanius şi Andragatius) actul predicării, în rândurile de mai jos.

Statura Sfântului Ioan Gură de Aur este comparabilă cu cea a lui Augustin. Este un gigant. El este considerat adesea mai întâi un moralist, însă fără a fi comparat cu Sfântul Vasile cel Mare sau cu cei doi Grigorie, de Nissa şi de Nazianz, opera sa imensă are o reală dimensiune teologică şi mai cu seamă hristologică. Sfântul Ioan a fost fidel trăirii lui, nu a învăţat decât ceea ce a trăit şi a practicat în viaţa sa.

Este util, înainte de toate, să subliniem importanţa inspiraţiei biblice la Sfântul Ioan. Scriptura este sursa unică a omiliilor sale. Transcendentă şi relativă, ea este manifestarea sinkatabasis a lui Dumnezeu, pedagogie destinată să permită accesul la mântuire. Ea este o poartă, un ajutor pentru toţi, permiţând omului să Îl atingă pe Dumnezeu. Nu se poate trece fără ea.

Predica (kerigma) are un caracter eminent în iconomia actului sacerdotal

Hrisostom vorbeşte adesea de „vigoarea propovăduirii“ sau de „forţa cuvântului“. Dacă Biserica este ceea ce este, este pentru că „cuvântul propovăduirii a răsunat pretutindeni pe pământ“, răspândind vestea cea bună a mântuirii. Un cuvânt socotit încă din start ca superior tuturor celorlalte cuvinte sau mesaje, fie ele oricât de elaborate: „Sistemele filosofice s-au risipit mai repede decât o pânză de păianjen, în timp ce credinţa noastră a rămas mai tare decât diamantul. Ce s-a ales de cuvântul lui Platon, al lui Pitagora şi al celorlalţi atenieni? S-au stins. Dar cel al pescarilor şi al făcătorilor de corturi? El luminează mai strălucitor decât soarele“. Propovăduirea este, pentru Sfântul Ioan Hrisostom, sarcina care corespunde cel mai mult responsabilităţii creşterii duhovniceşti a Bisericii. Această slujire a rostirii cuvântului trece ca importanţă înaintea tuturor, exceptând săvârşirea Euharistiei şi Sfântul Ioan îşi aminteşte constatarea făcută de cei 12 Apostoli: „Nu se cuvine să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese“. Această idee apare şi la Sfântul Apostol Pavel, dar într-o altă formă: „Hristos nu m-a trimis să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia“, şi el precizează că nu este vorba de fuga faţă de o responsabilitate, ci de recunoaşterea unei necesităţi mai presante. Propovăduirea apare astfel ca obiectivul slujirii sacerdotale către care trebuie orientate toate forţele, pe care nimic nu trebuie să-l împiedice din desfăşurare, nici măcar constrângerile materiale: „Imaginaţi-vă pe Sfântul Pavel parcurgând pământul întreg pentru a face numai lucrări de milostenie, obligat să rămână acasă din cauza lipsei hainelor, întrerupând o atât de importantă slujire!“.

Libertatea propovăduirii

Trăsătura netă a predicării care oferă cel mai mare dinamism Bisericii este libertatea ei. Propovăduirea nu trebuie să se supună nimănui altuia decât lui Dumnezeu. Nimeni altcineva şi nimic altceva nu o pot împiedica să se răspândească ca o conştiinţă universală, asemenea unei flăcări spirituale şi morale pentru orice om. „Acest principiu al dezinteresării antrenează două consecinţe, spune Sfântul Ioan: libertatea ideilor şi perseverenţa în propovăduire.“ Să nu uităm epoca în care a trăit Sfântul, împărăteasa Eudoxia era total împotriva lui, provocând exilul arhiepiscopului Constantinopolului.

Oratorul creştin trebuie să aibă acel franc-parler pe care îl au sfinţii şi cei inspiraţi de Dumnezeu. Pentru Sfântul Ioan, aceasta înseamnă că oratorul creştin nu trebuie să se ascundă în spatele demnităţii funcţiei sale pentru a diminua riscurile unei astfel de lucrări: „Astăzi, preoţia este o cinste, dar, în momentul în care vei predica fără ascunzişuri, vor veni pericolele, rănile şi suferinţele…“.

Libertatea exprimării trebuie să fie totală pentru că ea este, înainte de toate, interioară. Ea se hrăneşte şi este întemeiată pe Hristos şi ca atare nu trebuie să sufere alienare: „Mâinile pot fi înlănţuite, dar limba nu. Limba nimic nu o poate lega, afară de laşitate sau necredincioşie. Dacă tu înlănţui un ţăran lucrător la câmp, tu îl împiedici să semene, de vreme ce el seamănă cu mâna, dacă încătuşezi un învăţător al Bisericii, tu nu poţi lega cuvântul, căci el seamănă cu gura, nu cu mâna. Cuvântul nostru… chiar dacă noi rămânem înlănţuiţi, el este liber şi aleargă…“

„Izvoarele nu se opresc pentru că nimeni nu se adapă din ele…“

Pentru Sfântul Ioan, episcopul şi preotul sunt învăţători, iar din această pricină, formarea lor ca slujitori ai Cuvântului este imperios necesară. „Unde sunt cei care spun că nu trebuie nici cuvânt, nici învăţătură? Apostolul Pavel nu fără noimă îi aminteşte lui Timotei: „Sileşte-te la îndemnare şi la învăţătură“. Într-adevăr, nu este suficient să fii la conducerea unei comunităţi pentru a avea în mod necesar competenţele pe care le incumbă acea funcţie. De aceea trebuie ca preotul să investească în mod personal în această lucrare de catehizare a celorlalţi şi de acumulare proprie, chiar dacă roadele nu se vor zări imediat.

Este vorba de o muncă permanentă, cu atât mai mult cu cât piedicile exterioare pot fi numeroase: „Iată ce trebuie să facă în mod particular un predicator: să anunţe, să proclame, să înveţe, să nu dea înapoi, să strige zi şi noapte. Chiar dacă învăţătura lui ar părea că o să cadă în gol, doar Dumnezeu este judecătorul şi va număra roadele propovăduirii: «izvoarele nu se opresc pentru că nimeni nu se adapă din ele…»“.

Discernământul între bine şi rău se capătă prin studiu

Învăţătura creştină îi ajută pe membrii Bisericii să-şi formeze propriul lor discernământ, să aibă o credinţă luminată. În mod special în lupta împotriva ereziilor, dobândirea unei învăţături adevărate, corecte este o necesitate: „Dacă într-adevăr noi avem simţurile sufletului exersate în discernerea binelui şi răului, vom putea să le recunoaştem pe acestea în orice situaţie“.

Cuvântul rostit de propovăduitor nu se improvizează, ci necesită, oricare ar fi formele, o serioasă propovăduire. „Să consumi multă osteneală şi nevoinţă pentru a pregăti discursurile adresate adunării poporului: acesta este un izvor de mântuire şi de numeroase bunuri pentru cel ce o face.“

Pregătirea pentru predică trebuie să urmărească mai multe planuri; pe de o parte, ea trebuie să nu se mulţumească a folosi numai munca altora, ci să caute cât mai mult latura personală; pe de altă parte, să nu se vorbească doar pentru a plăcea. „E nevoie de un suflet generos care să depăşească cu mult meschinăria noastră spre a reprima plăcerea incontrolabilă şi vană a mulţimii, pentru a putea aduce auditoriul la ceva util, ca poporul să-l urmeze pe predicator şi să fie convins, pătruns de cuvântul lui, nu oratorul să fie tras de ceea ce oamenii ar dori să audă de la el.“

Aşa ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, aşa predica el în Antiohia şi mai ales în Constantinopol, în calitate de episcop al capitalei Imperiului Bizantin. El uneşte în mod constant originalitatea, precizia cuvântului său şi îndemnurile morale înaintea unor mulţimi din ce în ce mai numeroase şi mai însetate de cuvântul său. Pe Sfântul Ioan nu îl vom putea găsi foarte uşor la reşedinţa sa episcopală, aşa cum o cerea protocolul, ci mai curând în Biserică, la Liturghie, în amvonul predicatorului, înconjurat de iubitul său popor.

Predicile sale, care durau adesea două ore, nu oboseau, grija reală care îl făcea să prezinte situaţiile concrete, pateticul, abundenţa imaginilor vii sunt trăsăturile cele mai frapante ale elocvenţei hrisostomice.

Faţă de cel care predică, Sfântul Ioan Gură de Aur nu poate fi decât exigent. Ca şi în cazul Sfântului Pavel, slujirea cuvântului trebuie să fie ireproşabilă, abilă în a controla situaţia, îndrăzneaţă şi capabilă de a instrui. Trebuie o mare putere de expresie care să vină în completarea acestor calităţi, Sfântul Ioan exprimând aici grija pentru formarea permanentă a preoţilor: „A şti să predici nu vine de la sine, ci este rodul studiului. Şi chiar dacă ni se întâmplă să vorbim prin natura noastră la cel mai înalt grad al acestei arte, rămânem pe loc dacă nu întreţinem acest talent cu o grijă constantă şi cu exerciţiu. Efortul este mai mare în cazul savanţilor decât al ignoranţilor“.

„Artistul trebuie să fie, el însuşi, cel mai bun judecător al operelor sale“

Pentru a păstra echilibrul şi armonia discursurilor sale, slujitorul cuvântului trebuie să acorde mai multă importanţă voinţei lui Dumnezeu decât laudelor venite din partea ascultătorilor săi care-l flatează. Predicatorul trebuie ca în mod egal, cu ajutorul lui Dumnezeu, să aibă încredere în el, să poată evalua el însuşi, liber, propovăduirea sa, fără a fi afectat peste măsură de părerea celorlalţi: „Artistul trebuie să fie, el însuşi, cel mai bun judecător al operelor sale“.

Predicarea a devenit în mod efectiv pentru Sfântul Ioan şi ocazia privilegiată de a pecetlui şi întreţine cu ascultătorii săi raporturi strânse şi profunde, care dincolo de propriul său exemplu sunt indicativele legăturii stabilite prin propovăduire între episcop, preot şi adunarea Bisericii. Este de remarcat impactul spiritual şi psihologic pe care îl are predicarea în primul rând asupra oratorului însuşi. Cu ocazia începutului său ca preot creştin în Antiohia, Sfântul Ioan Hrisostom spunea: „Eu sunt slab şi sărac, neexperimentat în propovăduire, dar, când vă văd pe voi adunaţi, uit slăbiciunea mea, dispreţuiesc sărăcia mea, nu mă mai gîndesc la lipsa mea de experienţă“.

Aplauzele, încurajări şi semne ale interesului faţă de omiliile marelui antiohian

În primele secole, creştinii care ascultau predica în Biserică răspundeau cu ovaţii şi aplauze la rafinamentul cuvântărilor măiestre. Deşi Sfântul Ioan era un om de o sobrietate proverbială, el accepta totuşi aplauzele. Ele erau, la începutul secolului al IV-lea, nu doar admise, ci un semn folosit de ascultători pentru a atrage atenţia că predica este bine întocmită şi gustată de audienţă. Oratorul, în consecinţă, nu putea rămâne insensibil la acestea, chiar când el le respingea. Aplauzele fac parte din spontaneitatea legăturii între predicator şi auditoriul său, despre care ştim că era foarte mare în timpul cuvântării, mergând până la întreruperi ale retorului sau la reluarea unui anumit fragment din predică de către asistenţă. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur aplauzele erau încurajări şi semne ale interesului pe care credincioşii îl aveau faţă de omiliile marelui antiohian: „Vă văd pe toţi că sunteţi foarte interesaţi de învăţătură, astfel încât să nu vă scape nici un cuvânt. Durata lunga a aplaudării dovedeşte îndeajuns plăcerea pe care o trăiţi la auzul cuvintelor mele“.

A aplauda poate fi considerat în mod egal şi ca o manifestarea de laudă şi de iubire la adresa lui Dumnezeu. Totuşi, Sfântul Ioan prefera eforturile şi faptele concrete în aprofundarea învăţăturii de către credincioşi satisfacţiei facile a aplaudării: „Am văzut aprobarea, am văzut aplauzele. Acum cer ca cei care se exprimă astfel să săvârşească faptele pe care le-am avut în vedere în cuvântarea mea“. De precizat că se întâmpla de multe ori ca predicatori competenţi să nu fie pe gustul asistenţei şi să plece fără a fi aplaudaţi. Aceasta nu însemna că eficacitatea predicii lor era în vreun fel sau altul mai scăzută.

A fi învăţător înseamnă să fii capabil de smerenie

Prima grijă este de a învăţa fără distincţie între persoane. Propovăduirea pune în evidenţă stricta egalitate socială între membrii comunităţii: „Oamenii neînsemnaţi sunt dispreţuiţi în reuniunile publice. Dar nu aici. Nu suport în Biserică ambiţia şi dispreţul atunci când eu învăţ acelaşi lucru pe toţi“. Sfântul Ioan trimite pe fiecare la propria sa conştiinţă, dar el însuşi nu face distincţie între oameni. Fiecare credincios în faţa cuvântului lui Dumnezeu este beneficiar al aceleiaşi iubiri şi al aceleiaşi atenţii. Iar atenţia este caracterizată prin insistenţă. Sfântul Ioan este un veghetor şi nu se teme să-şi istovească auditoriul său prin repetiţie pentru a ajunge la scopul său: „Cel mai bun mod de a învăţa pe altul îmi pare acela de a nu abandona sfatul, cât timp nu l-am văzut pe acesta trecut în faptă“.

În concluzie, a fi învăţător înseamnă să fii capabil de smerenie. „Să poţi să cobori de la catedra unde proclami“, neuitând că nu tu eşti cel ce vorbeşte, ci Hristos. Slujirea nu este o cursă spre a primi onoruri, ci un serviciu în care fiecare are rolul său de jucat fără a umbri ceea ce face celălalt şi fiind capabil de a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile oferite altora. Doar o atitudine smerită poate permite slujitorului să îşi urmeze traseul schiţat cu convingerea interioară de netăgăduit că el răspunde, aşa cum este, la chemarea lui Hristos.

(Traducere şi adaptare de Augustin PĂUNOIU după Saint Jean Chrisostom et la puissance de la preche chrétienne de André Riguet, Conaissance des Peres de l’Eglise)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!