Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul daco-romanilor

Iuliana Onofrei, 12 Iulie 2008

Sfântul Niceta s-a născut în Peninsula Balcanică, ajungând episcop de Remesiana, în Iugoslavia, şi păstorind între 367-414. Numele de Niceta derivă din substantivul grecesc niketej (niketes), aşa cum „patriarcha“ derivă din patriaryhj (patriarches). Manuscrisele l-au păstrat sub forma Nicaesus, Niceas, Nicetas, Nicetus şi Nicetius, fiind uneori confundat cu Nicetas de Aquileea sau cu Nicetas de Trier. Discuţiile în jurul numelui şi al operelor Sfântului Niceta, purtate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, au fost rezumate de învăţatul A. E. Burn, care a publicat, în anul 1905, un studiu cuprinzător, sub formă de Introducere la prima ediţie completă a operelor episcopului de Remesiana.

De viaţa Sfântului Niceta s-a ocupat pentru prima dată un preot iezuit din Cluj, Josef Fekete. Acesta, în 1750, cu prilejul acordării titlului de doctor unor tineri de la Universitatea Iezuiţilor din Cluj, publica o mică lucrare despre Sfântul Niceta, episcopul dacilor, pe care avea să-l socotească drept strămoş al ungurilor.

Adunând informaţii din mai multe surse, Josef Fekete tratează în 11 capitole scurte viaţa şi faptele Sfântului Niceta. Deosebeşte foarte corect între Sfântul Niceta al nostru şi între Nichita, „gotul şi martirul“ de pe vremea lui Atanaric, ceea ce n-au făcut-o mulţi dintre istoriografii de mai târziu.

Nu e acelaşi cu Sf. Niceta „gotul şi martirul“

Dintre istoriografi, cel dintâi, pe cât ştim, care a remarcat în mod deosebit persoana Sfântului Niceta al Remesianei a fost istoricul şi teologul Gheorghe Şincai. În „Cronica“ sa, la anul 397, se ocupa pe scurt, dar foarte judicios, de viaţa şi de personalitatea acestuia. Spre deosebire de alţi istoriografi, meritul lui Gheorghe Şincai constă în faptul că a ştiut a deosebi clar pe Sfântul Niceta Remesianul de Sfântul Niceta „gotul şi martirul“, cel care a pătimit între goţi.

Potrivit lui Gheorghe Şincai, Sfântul Niceta s-a născut în Remesiana - drept urmare, neaoş român - şi a fost un om foarte învăţat.

În lucrarea „Dacia“, istoricul Vasile Pârvan îl numeşte „apostolul carpato-danubienilor, care a fost cu începerea din anul 380“. Tot el îl menţionează şi în lucrarea „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman“, enunţând ipoteza unui apostolat al Sfântului Niceta, episcop al Remesianei între daco-romanii de la nordul Dunării. Această afirmaţie, sprijinită, de altfel pe interesante consideraţii lingvistice şi arheologice, devine ulterior, o adevărată teză pe deplin dovedită pentru istorici.

Cercetând amănunţit mărturia izvoarelor, precum şi terminologia noastră creştină, Vasile Pârvan ajunge la concluzia că creştinismul nostru daco-roman, de origine latină, s-a format în Dacia Traiană, între anii 375-450, chiar când se desfăşoară şi activitatea apostolică în acele regiuni ale Sfântului Niceta, Episcopul Remesianei. În concluzie, pare firească afirmaţia potrivit căreia acest mare episcop ar putea fi considerat ca adevărat apostol şi încreştinător al nostru.

A întărit creştinismul pe teritoriul romanilor

N. Lascu susţine un apostolat al Sfântului Nichita şi la nordul Dunării, în Dacica Traiană, bazându-se pe motivul că pe Sfântul Niceta nu-l vedem luând parte la nici un sinod din timpurile sale, dovadă că era ocupat cu predicarea Evangheliei între daco-romanii din Dacia Traiană. După N. Lascu, Sf. Niceta nu e apostolul românilor în sensul că el ar fi încreştinat singur pe români, ci „trebuie numit apostol al românilor în acel sens că a întărit creştinismul pe teritoriul romanilor, care nu era încă destul de răspândit“.

Paulin de Nola, prietenul său, spune că predica lui Niceta era ascultată de „uterque Dacus“, cei din Dacia, de la nordul şi de la sudul Dunării. Aşadar, el a predicat la noi, în Valahia şi în Moldova.

Tot Paulin ne spune că Niceta a predicat şi la sciţi, şi la goţi, şi la bessi, pe care, zice el, trebuie să-i căutăm tot în Dacia Traiană, căci în Sciţia Minoră predica, tot pe atunci, şi Sfântul Teotim de Tomis.

Fundamentâdu-se pe faptul că Sf. Niceta lipsea de la sinoadele din vremea sa, G. M. Ionescu confirmă ceea ce susţine N. Lascu, adică apostolatul acestuia la nordul Dunării. Interesantă este observaţia lui G. M. Ionescu, că un atare apostolat al lui Niceta printre daco-romanii din nordul Dunării s-a făcut cu ştirea şi autorizaţia Papei de la Roma. Şi aceasta pentru că nordul Dunării s-a aflat, până în secolele VIII-IXlea, sub jurisdiscţia Romei.

De asemenea, Nicolae Dobrescu, fost profesor de istorie bisericească la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, într-o conferinţă ţinută în anul 1909 la cursurile din Vălenii de Munte, „Despre introducerea creştinismului la români, despre Sfântul Niceta al Remesianei“ afirma: „De pe vremea stăpânirii hunilor în părţile noastre, se cunosc chiar şi nişte misionari creştini, cari şi-au câştigat merite pentru răspândirea creştinismului în părţile dunărene. Astfel este Sfântul Niceta de Remesiana“.

Argumente din tradiţia populară

Despre Sfântul Niceta de Remesiana avem puţine mărturii istorice, dar cu atât mai preţioase. Din cauza invaziilor barbare, care au nimicit multe arhive dunărene şi apusene, ne-au mai rămas prea puţine din operele lui.

Însă, efectul produs de evanghelizarea neobosită a lui Niceta e admirabil. În locul ferocităţii, al sălbăticiei, al inculturii, a introdus blândeţea, bunătatea, cultura creştină şi romană. Ascunzişurile răufăcătorilor au devenit locuri de închinare, văile şi munţii aveau să răsune de glasul cuvioşilor, care şi-au închinat viaţa Lui Hristos.

Ca un omagiu memoriei lui Niceta, creştinătorul principal al strămoşilor noştri daco-romani, mai amintim că de el ştiu nu numai învăţaţii neamului, ci amintirea lui se păstrează şi în tradiţia populară. Astfel, în Cântarea Domnului Iisus Hristos, culeasă în comuna Tişeuţ (Suceava) şi publicată de Simion Florea Marian în „Legendele Maicii Domnului“, citim următoarele:

„Deasupra Gararaului,

Sus, în înaltul cerului,

Este o biserică albă

Cu altar

De mărgăritar,

Cu pafturile de ceară,

Cu uşile de alămâie,

Cu pragurile de tămâie.

În mijlocul bisericii

Este un scaun de aur,

Cu picioarele de argint

Şade înfipt în pământ.

Dar pe scaun cine şade?

Şade Sfântul Nichita,

Cu cămaşa scurtă,

Cu sabia smulsă,

În mâna dreaptă

Ţine carte albă,

În mâna stângă

Cu făclia-aprinsă.

Şade şi citeşte

Şi cetind grăieşte:

«- Sfinţilor, Părinţilor,

Staţi locului, staţi

Şi ascultaţi!

Sfinte Niculai,

Sfinte archanghele Mihai,

Sfinte Grigore, Sfinte Vasile,

N-aţi văzut, n-aţi auzit

De Fiul Mariei, Maicii Precistii,

Domnul cerului şi al pământului?

De văzut nu L-am văzut,

De auzit, am auzit,

Că Jidovii L-au luat

Şi-nchintaie că L-au dat »...“.

O altă urmă în tradiţia populară despre Sfântul Niceta“, este semnalată de T. Dumitrescu, în cartea sa „Începutul creştinării românilor“ (Bucureşti, 1906). Pe o filă albă, legată împreună cu tipăritura „Divanul sau gâlceava“, de Dimitrie Cantemir (Iaşi, 1898), este scrisă o „Rugăciune a vechilor români din Dacia“, unde citim: „Şade Sfântul Neceta în casă... de cu seară până la cina cea mare, de la cina cea mare până la cântători, de la cântători până la zori, păzeşte, străjuieşte, pe diavoli îi goneşte.

Programul misionar nicetan

Teolog de o largă informaţie, ţinând seama de literatura creştină din Răsărit şi din Apust, trăitor autentic al învăţăturii creştine, organizator al vieţii monahale, Sfântul Niceta a desfăşurat o bogată activitate misionară, devenind „părinte“ întru Evanghelie al multor neamuri.

Învierea morţilor, dogma fundamentală a Bisericii şi ţelul suprem al vieţii creştine devine program de misiune al Sfântului Niceta. Sfântul Niceta pune la îndemâna credinciosului numeroase texte din Isaia, Ioan, Matei, Pavel: „Când omul iese din viaţă, nu sufletul este cel ce moare, ci numai trupul, prin retragerea sufletului din el. Trupul putrezeşte în pământ, dar sufletul se duce, potrivit faptelor sale, sau în loc luminat sau în loc întunecat. Cei care au trăit în această lume potrivit învăţăturii şi dreptăţii Lui Iisus Hristos, vor vieţui cu El în cer“.

Sfântul Niceta afirmă, în repetate rânduri, că Dumnezeu-Tatăl este apropiat de oameni, de făpturile sale. Tatăl este bun, după cum mărturiseşte Fiul în Evanghelie zicând „Nimeni nu este bun ca Unul Dumnezeu“. Între Dumnezeu-Tatăl, Creatorul cerului şi al pământului, adică al lumii văzute şi nevăzute, şi creaturile Sale există o legătură intimă. Mărturisirea credinţei în Domnul Iisus Hristos vine imediat după mărturisirea credinţei în Dumnezeu-Tatăl. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

Aceasta este ideea centrală a hristologiei nicetane pe care o dezvoltă şi o apără cu talentul, cu râvna şi cu dragostea sa, mai ales în lucrările „Despre diferitele numiri“, „Despre credinţă“ şi „Despre simbolul credinţei“.

Sfântul Niceta învaţă că Fiul s-a născut din veci din Tatăl, este Fiu adevărat, Unul născut, aşa cum a fost stabilit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, pe baza Sfintei Scripturi.

Sfântul Niceta accentuează consecinţele practice ale numelor lui Hristos, exprimând astfel sensul ecumenic al prezenţei Logosului în lume. Logosul participă la reînnoirea omului şi a lumii. „El luminează, întăreşte, conduce, dă odihnă, aduce pacea şi stinge văpaia patimilor, prin Crucea Sa.

Sfântul Niceta de Remesiana subliniază, de asemenea, un alt aspect al lucrării ecumenice a Sfântului Duh: conlucrare cu celelalte două persoane ale Sfintei Treimi, nu numai în Taina Botezului, ci „în toate celelalte chipuri“, după cum atestă tradiţia dumnezeiască.

„De ce dar, credincioşii să nu cinstească în întregime Treimea spre care mărturisesc ei că tind în numele Căreia cred că s-au renăscut şi cu numele Căreia se slăvesc că sunt numiţi? După cum, de la numele lui Dumnezeu-Tatăl, oamenii se numesc ai Lui Dumnezeu, după cum Timotei a fost numit de Pavel omul lui Dumnezeu, tot aşa de la Hristos sunt numiţi creştini şi tot aşa chiar de la Duhul se numesc duhovniceşti. Prin urmare, dacă vei fi numit omul lui Dumnezeu şi nu vei fi creştin, nimic nu eşti. La fel, dacă eşti numit creştin şi nu vei fi duhovnicesc, să nu ai prea mare încredere în tine cu privire la mântuire“, ne învaţă Sfântul Niceta de Remesiana.

„Casa“ Sfântului Niceta

Oraşul Remesiana se afla pe marele drum militar care traversa centrul Iliricului, legând Europa apuseană de Constantinopol. Oraşul a fost întemeiat de împăratul Traian (98-117), iar numele său era Respublica Ulpianorum. Astăzi, pe vatra vechii cetăţi romane se află satul sârbesc Bela Pelanka (cunoscut şi sub numele turcesc de Mustafa Paşa Palanca). Cetatea Remesiana era aşezată la aproximativ 30 de kilometri, în partea de răsărit a oraşului Naissus (Niş), la o altitudine de circa 630 de metri, în apropiere de râul Nişava. Din punct de vedere administrativ, Remesiana făcea parte din Dacia Mediteraneană (Interioară), aşezată între Dacia Ripensis şi Dardania, iar din punct de vedere bisericesc, în vremea Sfântului Niceta, ţinea de Mitropolia din Tesalonic.

Menţionăm că, la 8 martie 2008, în localitatea Malainiţa, din Serbia de astăzi, unde comunitatea românească este bine reprezentată, la aproximativ 15 km de oraşul Negotin, s-a sfinţit piatra de temelie a unicei biserici ortodoxe româneşti din zonă, aceasta fiind închinată Sfântului Niceta de Remesiana.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!