Sfaturi practice în Biserică: Rugăciunea cu faţa la pământ sau prosternarea

Răzvan George Topală, 20 Iulie 2010

Participarea la rugăciune sub forma prosternării sau a plecării cu faţa până la pământ presupune un act sau gest de umilinţă totală înaintea lui Dumnezeu.

Gestul acesta arată nevoia omului de a intra în legătură cu Dumnezeu şi poate constitui un gest disperat sau o smerenie totală, atât trupească, cât şi sufletească. Trebuie să recunoaştem că nu oricine se smereşte atât de mult încât să-i fie la îndemână această atitudine de şedere cu faţa la pământ.

Acest gest era săvârşit înaintea porţilor bisericilor, în primele secole creştine, cu precădere de către penitenţi sau de către cei care s-au lepădat de credinţă în faţa persecuţiilor. Chiar şi după ce erau admişi în cadrul comunităţii creştine, aceştia continuau să se plece cu faţa la pământ în timpul rugăciunilor.

Vechiul Testament face referire la acest gest când relatează despre Avraam care "căzu pe faţa sa" atunci când a întărit legătura de credinţă cu Iehova şi atunci când Acesta i-a făgăduit un fiu. Gestul său nu a făcut altceva decât să arate umilinţă înaintea Domnului.

Evangheliştii Matei şi Marcu relatează episodul din grădina Ghetsimani unde Mântuitorul Hristos "a căzut cu faţa la pământ" în timpul rugăciunii (Matei 26; Marcu 14).

Avem încă un alt exemplu povestit de către istoricul Teodoret şi care priveşte un episod din viaţa împăratului Teodosie cel Mare din anul 390. Acesta a fost oprit, de către episcopul Mediolanului, Ambrozie, să vină la biserică din cauza uciderilor cumplite. După ce i s-a îngăduit împăratului să intre în casa lui Dumnezeu, aşternându-se cu faţa la pământ în semn de pocăinţă, a rostit ca psalmistul David: "Aşterne-voi pe pământ viaţa mea, ca să trăiesc după cuvântul tău". Iată cum însuşi împăratul Teodosie cel Mare în semn de pocăinţă s-a prosternat, a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. Dintre popoarele creştin-ortodoxe, ruşii manifestă cu preponderenţă sentimentul de pioşenie prin gestul de prosternare.

Şederea cu faţa la pământ sau prosternarea este unul dintre gesturile cele mai evidente de smerenie, pioşenie şi umilinţă. Prosternarea nu are ca efect decât o curată şi sinceră zdrobire a inimii şi o smerire nefăţarnică; căci "cel ce se smereşte pe sine se va înălţa".

Astfel, vedem prin gestul de prosternare în timpul rugăciunii starea noastră sufletească şi trupească plină de umilinţă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!