Moldova
Sfintele Paşti, ostoirea dorului după Hristos

Sfintele Paşti, ostoirea dorului după Hristos

Arhim. Mihail Daniliuc, 16 Aprilie 2018

Cu fiecare sărbătoare pascală, ni se potolesc setea şi foamea după Dumnezeu, se ostoieşte dorul după Hristos. De fiecare dată, împreună cu Toma strigăm: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Iar toate acestea se întâmplă pentru că proslăvirea Învierii Domnului înseamnă a mărturisi că El este chezăşia învierii noastre, Izvorul nemuririi.

Este bucurie şi lumină! Înviere şi bune nădejdi întru o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Ne-am scăldat sufletele în lumina izvorâtă din mormântul cel dătător de viaţă. Am dus în casele noastre un strop de lumină, purtat în noaptea sfântă de lumânările aprinse, dar şi în inimile tresăltând de emoţie şi fericire. Natura, atentă, a însoţit sărbătoarea pascală cu un spectacol uimitor şi anul acesta. Observăm cu toţii o transfigurare a întregii firi odată cu Învierea Domnului. După noaptea sfântă a bucuriei, dimineaţa toate se arată vii, pline de viaţă. Miroase a flori de rai, a primăvară: parfum de cer înlăcrimat de bucurie că Hristos a înviat din morţi. Într-un cuvânt, natura, până acum moartă, sărbătoreşte Învierea împreună cu noi.

Ne-am ostenit, fiecare după a lui putinţă, ca în Săptămâna Sfintelor Pătimiri să-I stăm Domnului aproape, să-L însoţim pe drumul Crucii, o cale ce măsoară distanţa dintre durere şi bucurie, întuneric şi lumină, moarte şi Viaţă. Am învăţat că Învierea Mântuitorului Hristos nu poate fi înţeleasă decât privind-o prin taina suferinţei, a Crucii. De aceea Crucea se descoperă în Înviere: semnul Crucii, însemnând în vechime scandal ori nebunie, s-a prefăcut în viaţă şi iubire. Am fost martori deja la primele arătări ale lui Iisus Cel Răstignit, iar apoi Înviat. Luca şi Cleopa, cei doi ucenici care mergeau spre Emaus, au avut fericitul prilej de a li se alătura pe cale Însuşi Hristos, Biruitorul morţii, pe când ochii lor „erau ţinuţi ca să nu-L cunoască". Mergând în drumul lor, vorbeau despre cele întâmplate la Ierusalim, exprimându-şi dezamăgirea că, deşi îşi puseseră toată nădejdea în Iisus, iată, tocmai Acesta fusese răstignit, spulberând prin moartea Sa speranţa izbăvirii, frumoasele perspective ale Împărăţiei. Dialogul purtat cu străinul Călător, printre dumbrăvile de măslin, parcă i-a încurajat puţin pe cei doi discipoli. Cu toate că primiseră vestea Învierii de la femeile mironosiţe, de la ceilalţi ucenici din Ierusalim, încă şovăiau. Doar minunata descoperire a Mântuitorului la frângerea pâinii i-a convins că L-au văzut pe Domnul Înviat.

În Duminica a doua de după Înviere, ne reîntâlnim duhovniceşte cu un alt ucenic al Domnului, Toma, la fel de sceptic şi îndoielnic ca şi ceilalţi în probabilitatea ridicării din mormânt a lui Iisus. Numai Domnul, prezent în faţa lui, îndemnându-l să-I atingă rănile din palme şi din coastă, l-a făcut pe Toma să exclame: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!", cu neclintita credinţă că Hristos a înviat cu adevărat. Deducem din aceste două arătări ale lui Iisus Înviat că bucuria pascală o trăim deplin abia atunci când Îl întâlnim pe Domnul, când El ni Se descoperă. Numai înţelegerea sensului morţii Sale face să apară lumina pascală. Iisus Înviat nu poate fi recunoscut decât în lumina care arată sensul suferinţelor îndurate pentru noi şi a noastră mântuire.

Oare nu şi inimile noastre au ars de frumuseţea cuvintelor Sfintei Evanghelii? Nu ne-a cuprins şi pe noi dorul de a călători în această lume avându-L alături pe Hristos? În nenumărate rânduri am primit pe Hristos euharistic, ospătând din cina mântuirii precum Luca şi Cleopa la Emaus. La fel cum s-a întâmplat cu Toma, s-a strecurat în gândul nostru, poate, inevitabila dilemă: oare să fi fost chiar aşa? De aceea, cu fiecare sărbătoare pascală, ni se potolesc setea şi foamea după Dumnezeu, se ostoieşte dorul după Hristos. De fiecare dată, împreună cu Toma strigăm: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Iar toate acestea se întâmplă pentru că proslăvirea Învierii Domnului înseamnă a mărturisi că El este chezăşia învierii noastre, Izvorul nemuririi. Preamărind Învierea, ne întâlnim cu Marele Răstignit şi Înviat, Care continuă să fie viu, aflându-Se mereu între noi şi în noi, purtându-ne astfel spre zorile vieţii veşnice. Am îndrăzni, oare, să ne întrebăm cum ne-ar fi viaţa fără Hristos Înviat? Oare nu scularea Sa din morţi motivează toate actele credinţei noastre? De aceea postim, ne rugăm, nădăjduim, năzuim, ne poticnim, cădem şi ne ridicăm; ducem un război nevăzut cu patimile, cu tentaţiile viclene şi pizmaşe ale trupului, ale lumii, ale celui rău tocmai pentru ca, la finele trecătoarei existenţe pământene, să ne întâlnim cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care să ne răsplătească truda, credinţa, aşteptarea, îndelunga-răbdare prin sălăşluirea în iubirea Preasfintei Treimi.

Această realitate ne confirmă faptul că Hristos nu a înviat triumfalist spre a-Şi arăta puterea, spre a emoţiona ori intimida. După ce a suferit moarte pe Cruce, Dumnezeiescul Răscumpărător S-a ridicat din pecetluitul mormânt ca să împace Cerul cu pământul, pe Făcător cu făptura Sa, strivind moartea şi lanţurile iadului. Vasăzică, Domnul a înviat în interesul nostru, pentru mântuirea noastră, spre îndreptarea noastră. Sfântul Apostol Pavel spune, de altfel: „Iisus Hristos, Domnul nostru, a fost dat pentru păcatele noastre şi S-a sculat pentru îndreptarea noastră" (Romani 4, 25).

De aceea, cu fiecare sărbătoare pascală pregustăm din farmecul veacului viitor (Evrei 6, 5), retrăind un adevăr mângâietor şi încurajator: nu mai trăim pentru noi, ci pentru Acela Care a murit şi a înviat pentru noi, după spusele Sfântului Pavel (II Corinteni 5, 15), căci cu toţii suntem fii ai luminii şi ai Învierii.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!