Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Sfinţenia - asemănarea omului cu Dumnezeu*

Sfinţenia - asemănarea omului cu Dumnezeu*

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Data: 23 Octombrie 2013

Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor

În persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relaţii, prin extre­ma sa atenţie faţă de ce­­lălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, u­ma­­nitatea este tămăduită şi în­­noită. Cum se manifestă în mod concret această umanita­te în­noită? Sfântul lasă să se în­tre­vadă faţă de fiecare fiinţă u­ma­nă un comportament plin de de­licateţe, de transparenţă, de pu­ritate în gânduri şi în senti­men­­te. Delicateţea sa se răs­frân­ge chiar şi asupra anima­le­lor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iu­birii lui Dumnezeu şi pentru că nu vrea să rănească această iu­bire tratând aceste daruri cu ne­păsare şi indiferenţă. El res­pec­tă pe fiecare om şi fiecare lu­cru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o com­pasiune profundă.

Sfântul Isaac Sirul spune des­pre compasiunea sfântului: „Ce este un suflet, o inimă pli­nă de compasiune? Este o ar­de­re a inimii pentru fiecare făp­tu­ră: pentru oameni, pentru pă­sări, pentru animale, pentru tâ­râtoare, pentru diavoli. Gân­dul la ele ori vederea lor îi face pe sfinţi să verse din ochi ş­i­roa­ie de lacrimi. Iar compasiunea a­dâncă şi intensă care stă­pâ­neş­te inima sfinţilor îi face in­ca­­pabili să suporte vederea ce­lei mai mici răni, oricât de ne­în­semnate, făcute vreunei făp­turi. Pentru aceasta ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi chiar şi pen­tru animale, pentru duş­manii adevărului şi pentru cei ce le fac rău“1.

Cât despre Sfântul Calinic de la Cernica, când nu avea bani să dea săracilor în orice o­raş s-ar fi aflat, el se întorcea plân­gând către cei din preajma sa: „Faceţi-mi rost de bani să-i dau acestor frăţiori ai lui Iisus“ (cf. Mt. 25, 40. 45).

Această compasiune desco­pe­ră o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice as­­prime, indiferenţă şi brutali­ta­­te. Ea ne arată că înăsprirea es­te roada păcatului şi a pati­mi­­lor. În comportamentul sfân­tu­­lui, până şi în gândurile lui, nu se întâlneşte nici vulgarita­te, nici josnicie, nici meschi­nă­rie. Nici urmă de afectare, nici lip­să de sinceritate. În el culmi­nea­ză gingăşia, sensibilitatea, tran­sparenţa şi ele se asociază cu­r­ăţiei, atenţiei generoase fa­ţă de oameni, disponibilităţii prin care el participă cu toată fi­inţa sa la problemele şi ne­ca­zu­rile lor. În toate aceste ca­li­tăţi se manifestă o realizare ex­cep­­ţională a umanului.

Există într-adevăr o distinc­ţie şi o nobleţe plină de afec­ţi­u­ne în aceste forme superioare ale gingăşiei care lasă în urmă dis­tincţia şi nobleţea obişnuite, dis­tante şi formale. Această gin­găşie nu evită contactele cu oa­menii cei mai umili şi nu se spe­rie de situaţiile în care alţii ar crede că se înjosesc. Modelul a­cestei gingăşii este „kenoza“ lui Hristos, pogorârea Lui. El n-a vrut să rămână departe de pă­cătoşi, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce ţin la reputaţia lor. „Kenoza“ lui Hristos este o gin­găşie spirituală. El îşi arată prin aceasta voinţa de a nu-i a­pă­sa pe cei umili, de a nu-i stân­jeni. Prin „kenoză“, El a vrut să deschidă drum spre ini­ma lor. Prin gingăşie voia să-i fa­că să renunţe la brutalitate, în loc ca ei să persiste într-o du­ritate în care dispreţul celui in­ferior corespunde celui al superiorului.

Prin „kenoza“ Sa, Hristos a vrut să frângă zidul bru­ta­li­tă­ţii şi durităţii care învăluie ca o co­chi­lie, pentru a o apăra, deli­ca­ta e­senţă a umanităţii ade­vă­ra­te.

În gingăşia comportamentului lor, sfinţii s-au inspirat din „ke­noza“ lui Hristos. Ei sunt, în a­celaşi timp, precursorii etapei vii­toare a umanităţii când în re­laţiile umane va domni gin­gă­şia. Căci oamenii, mereu ne­sa­­tisfăcuţi de egalitatea exteri­oa­ră pe care reuşesc să o reali­ze­ze între ei, aspiră acum spre un nivel superior al relaţiilor re­ciproce marcate de gingăşie.

Graţie unei conştiinţe a cărei sen­sibilitate a fost hrănită şi de­săvârşită prin această sen­si­bi­­litate a lui Dumnezeu făcut om pentru oameni la care ei par­­ticipă, sfinţii sesizează stă­ri­le de spirit cele mai discrete ale celorlalţi şi evită tot ce ar pu­tea să-i contrarieze, fără a o­mi­te totuşi să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor şi să-şi învingă dificultăţile. De a­ce­ea un sfânt este căutat ca un con­fident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalţi o nevoie a­bia schiţată, tot lucrul bun pe ca­re ei îl pot dori. El se gră­beş­te atunci să împlinească a­ceas­tă cerere şi se dăruie în în­tre­gi­me. Dar el citeşte la ceilalţi şi ne­curăţiile lor, chiar şi pe cele pe care ei le ascund mai abil. Com­pasiunea sa devine atunci cu­răţitoare prin forţa delicată a pro­priei sale curăţii şi prin su­fe­rinţa pe care i-o provoacă in­ten­­ţiile rele ale celorlalţi sau do­rinţele lor perverse. Şi aceas­tă suferinţă rămâne în el.

În fiecare din aceste situaţii, el ştie când şi ce trebuie să fa­că; ştie de asemenea când trebuie să tacă şi ce trebuie să fa­că. Acest discernământ subtil al sfinţilor, manifestare nouă a no­bleţei distincţiei lor, poate fi con­siderat un fel de „diplomaţie pastorală“.

Din persoana sfântului se re­varsă mereu un duh de gene­ro­zitate, de autojertfire, de a­ten­ţie, de participare, fără nici o grijă faţă de sine, o căldură ca­re îi încălzeşte pe ceilalţi şi ca­re le dă sentimentul că au do­bândit putere şi îi face să sim­tă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevi­no­­vat, totdeauna gata să se jert­fească, să ia asupra sa du­re­rile celorlalţi, dar şi un zid ne­clintit pe care toţi se pot sprijini. Participând astfel la desti­nul celorlalţi, el face uneori do­va­da unei mari discreţii, alteori dim­potrivă el se manifestă cu efu­ziune. Inutil să mai amin­tim dezinteresul său desăvârşit în relaţiile cu ceilalţi.

De altfel, nimeni nu este mai sme­rit decât el, mai lipsit de ori­ce artificialitate, mai depar­te de orice fanfaronadă, mai „fi­resc“ în comportamentul său, de­şi acceptă şi înţelege tot ceea ce este cu adevărat omenesc, toa­te situaţiile modeste şi uneori ridicole ale umanităţii noastre care este mare doar atunci când nu se laudă cu măreţia sa. Sfân­tul creează astfel, de în­da­tă, o atmosferă de familiarita­te, de apropiere umană, de inti­mi­tate între el şi ceilalţi. În a­cest fel, el umanizează relaţiile cu ceilalţi şi le imprimă o pe­ce­te de autenticitate, pentru că el în­suşi a devenit profund uman şi autentic. El vorbeşte cu gin­gă­şie, evitând să numească în mod brutal cu numele lor slă­bi­ciu­­nile celorlalţi, în acelaşi timp creează condiţiile unei re­la­ţii directe, sincere şi deschise a celorlalţi cu el; îi împinge astfel să-i mărturisească sincer slă­biciunile şi păcatele lor şi le dă puterea de a le birui.

Sfinţii au ajuns la simplita­tea pură pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice du­plicitate, spune Sfântul Ma­xim Mărturisitorul. Ei au de­pă­şit lupta dintre suflet şi trup, din­tre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre a­pa­­renţele înşelătoare şi gându­ri­le ascunse, dintre ceea ce pre­tin­dem că suntem şi ceea ce sun­tem de fapt. Ei s-au „sim­pli­fi­­cat“ pentru că s-au dăruit în în­tregime lui Dumnezeu. Este mo­tivul pentru care se pot dă­rui în întregime şi oamenilor, în relaţiile cu aceştia. Dacă e­vi­tă uneori să numească cu bru­ta­­litate pe nume slăbiciunile a­ces­tora, o fac pentru a nu-i des­cu­­raja şi pentru ca şi în ei să spo­rească ruşinea, delicateţea, re­cunoştinţa, simplitatea şi sin­ce­ritatea.

Sfinţii dau întotdeauna curaj. Uneori ei micşorează pentru aceasta proporţiile exagera­te de închipuire pe care oame­nii le atribuie prin imaginaţie slă­biciunilor lor, păcatelor şi pa­timilor lor. Ei îi vindecă de sen­timentul deznădejdii sau al ne­putinţei totale. Dar uneori ei re­duc de asemenea şi orgoliul ce­lorlalţi, cu un umor delicat. Ei surâd, dar nu râd cu zgomot sau sarcastic. Alteori în faţa fap­telor imorale şi a patimilor con­damnabile ei îşi arată serio­zi­­tatea, dar nu inspiră nicioda­tă spaimă. Ei acordă o valoare in­finită celor mai sărmani oameni, pentru că întrupându-se Fi­ul lui Dumnezeu Însuşi a dat a­ceastă valoare infinită tutu­ror oamenilor. În fiecare om ei îl văd pe Hristos, cum spun în cu­getările lor unii părinţi du­hov­niceşti. Dar, în acelaşi timp, ei înjosesc orgoliul celorlalţi dân­du-se pe sine pilde de sme­re­nie. Astfel ei restabilesc ne­în­cetat egalitatea naturală dintre oameni.

Prin smerenia sa, sfântul tre­ce aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mân­gâiere, de încurajare. El ră­mâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva din­tr-o situaţie disperată. El vă­deşte atunci o putere şi o di­bă­cie uimitoare, îngemănate cu un calm şi o încredere de nez­druncinat, pentru că el cre­de cu tărie în ajutorul lui Dum­nezeu cerut printr-o rugăciune stă­ruitoare.

El este fiinţa umană cea mai sm­e­rită, dar în acelaşi timp el es­te o figură neobişnuită şi ui­mi­toare. El provoacă la ceilalţi sen­timentul că au descoperit în el, şi prin el în ei înşişi, umani­ta­­tea adevărată.

Această umanitate a fost a­tât de acoperită de artificial, de vo­inţa de a părea în loc de a fi, în­cât, atunci când ni se dez­vă­luie, ea ne uimeşte ca ceva ce nu este natural. Sfântul es­te cel mai binevoitor dintre oa­me­ni şi în acelaşi timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel ca­re atrage cel mai mult aten­ţia şi provoacă cel mai mult res­­pect. Pentru fiecare el de­vi­ne un apropiat, cel care te în­ţe­le­ge cel mai bine, cel care te fa­ce să te simţi în tihnă alături de el şi în acelaşi timp te face să te simţi stânjenit făcându-te să-ţi vezi propriile insuficienţe mo­ra­le şi păcate pe care eviţi să le pri­veşti. El te copleşeşte prin mă­reţia simplă a curăţiei sale şi prin căldura bunătăţii şi a­ten­ţiei lui; el produce în noi ru­­şi­nea de a avea un nivel mo­ral a­tât de jos, de a fi desfigurat u­ma­nitatea în noi, de a fi ne­­cu­raţi, artificiali, plini de du­plici­ta­­te, de mes­chinărie. Toa­te a­ces­­tea do­bân­desc un re­lief sur­prin­zător în compa­ra­ţia pe care fă­ră să vrem o fa­cem între noi şi el.

Sfântul nu face uz de nici o for­ţă pământească, nu dă ordi­ne cu asprime, nu porunceşte cu severitate. De asemenea, nici o critică nu se ridică în noi îm­potriva lui şi nu simţim năs­cân­du-se nici o împotrivire faţă de el. Căci el întruchipează pen­tru noi persoana lui Hris­tos, deopotrivă delicată şi pu­ter­nică. Şi astfel, nu căutăm să ne ascundem de el sau să ne es­chi­­văm în faţa sa; sau poate vom căuta să-l evităm mai mult decât pe cel care ar co­man­­da cu severitate. Căci în el sim­ţim această ireductibilă fer­mi­­tate, totala identificare a per­soanei sale cu binele, deşi a­ceas­­tă fermitate în convingeri, în viaţă, în opinii şi în sfaturile pe care le dă este o fermitate fă­ră crispare.

Acesta este motivul pentru ca­re, prin caracterul lor cu totul paradoxal, părerile şi sfatu­ri­le pe care el le exprimă cu de­li­cateţe, cu privire la ceea ce ar tre­bui să facem, devin pentru noi porunci mai imperioase de­cât orice poruncă pământeas­că, porunci pentru a căror îm­pli­­nire am fi capabili de orice e­fort şi orice sacrificiu. Căci gin­gă­şia sfântului este deopotrivă fer­mitate şi bunătate. Şi una şi al­ta se situează în iradierea di­vi­­nă şi lasă să transpară ordi­nea bunătăţii divine care prin blân­deţe se impune cu o autori­ta­­te absolută. În acelaşi fel, sfa­tul sfântului se impune ca o e­li­berare de această desfigura­re şi de această neputinţă în ca­re ne aflăm, de această ne­în­cre­dere care se află în noi. Sim­ţim ceea ce sfântul ne-a reco­man­­dat ca o putere şi o lumină si­gură pe calea mântuirii pe ca­re ne-a făcut să mergem pentru a ne salva de resemnarea care ne pierdea. Simţim că prin sfânt ajungem la puterea şi lu­mi­­na ce vin din izvorul suprem al puterii şi al luminii, dar şi la bu­nătatea care ţâşneşte de la iz­vorul suprem al bunătăţii. Ne te­mem totuşi ca sfântul să nu-şi cufunde privirea în sufletul nos­tru, cum ne temem să nu se des­copere un adevăr care ne-ar fi defavorabil, dar pe care totuşi îl aşteptăm întocmai ca pe pri­vi­rea medicului de o competen­ţă neîndoielnică şi de o prietenie sigură. El ne va da - o ştim - şi diagnosticul, şi remediul efi­ca­ce, pentru a ne vindeca de o ma­ladie despre care ştim în mod vag că este mortală.

În gingăşia, în blândeţea şi sme­renia lui percepem o putere pe care nici o altă putere pă­mân­tească nu o poate încovoia pen­tru a o face să cadă din cu­ră­ţia ei, din iubirea sa pentru Dum­nezeu şi pentru oameni, din voinţa sa de a se dărui lui Dum­nezeu cu totul şi de a sluji oa­menilor pentru a-i ajuta să se mântuiască.

Cel care se apropie de un sfânt descoperă în el culmea bu­nătăţii şi a curăţiei, a­co­pe­ri­tă de voalul smereniei care o fa­ce încă şi mai atrăgătoare. Tre­buie să facem un efort ca să des­coperim strădaniile renun­ţă­rilor sale ascetice şi ale iubi­rii sale de oameni, dar măreţia sa impune prin aerul de bu­nă­ta­te, de simplitate, de smerenie şi de curăţie care se degajă din el. Măreţia sa coincide cu a­pro­p­i­erea lui. El este ilustrarea mă­reţiei în „kenoză“ sau în u­mi­linţă. Din persoana sfântului stră­luceşte un calm, o pace, pe ca­re nimic nu o poate tulbura. Dar acest calm, această pace es­te cucerită şi menţinută prin­tr-o luptă susţinută. În acelaşi timp, sfântul ia parte la du­re­ri­le celorlalţi până la lacrimi. Sfân­tul este înrădăcinat în sta­tor­­nicia iubirii şi a suferinţei Dum­nezeului întrupat, pentru că această iubire iradiază din Dum­nezeu Cel care S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni. El se odihneşte în veşnicia pu­te­­rii şi bunătăţii lui Dumnezeu de­venite în Hristos accesibile oa­menilor, spune Sfântul Ma­xim Mărturisitorul, căci el este în întregime marcat de pre­zen­ţa lui Dumnezeu, întocmai ca Mel­chisedec2. Dar rămânerea sa în iubirea veşnică de Dum­nezeu şi de oameni nu exclude par­ticiparea lui la durerile oa­me­nilor şi la aspiraţiile lor bu­ne, aşa cum Hristos nu în­ce­tea­ză să fie pentru ei în stare de jert­fă şi nici îngerii nu în­ce­tea­ză să le ofere neîncetat slujirea lor. Căci rămânerea în iubirea com­pătimitoare şi miloasă este ea însăşi o veşnicie, o veşnicie vie. Aceasta este „odihna“, li­niş­tea, „sabatul“ în care au intrat sfinţii (Evr. 3, 18-4, 14), cei ca­re au ieşit din Egiptul pati­mi­­lor. Nu este sabatul Nirvanei in­sensibile. Căci odihna sfân­tu­lui în veşnicia iubirii neclin­ti­te, a iubirii lui Dumnezeu pen­tru oameni, are puterea de a-i atrage şi pe ceilalţi spre ea şi de a-i ajuta astfel să-şi învingă du­rerile cu curaj, să nu cadă în dez­nădejde. Din această cauză sfân­tul este un înain­te­mer­gă­tor şi sprijinitorul umanităţii pe calea care duce la des­ă­vâr­şi­rea viitoare a eshatonului.

Sfântul a triumfat asupra tim­pului fiind puternic ancorat în timp. El a atins astfel cea mai mare asemănare cu Hris­tos Care, deşi în ceruri, este în a­celaşi timp cu noi cu cea mai ma­re eficienţă. Sfântul Îl poar­tă pe Hristos în el cu puterea ne­biruită a iubirii Sale pentru mân­tuirea oamenilor.

Sfântul reprezintă firea o­me­­nească curăţită de zgura sub­­­umanului sau inumanului. Es­te îndreptarea umanului des­figurat de animalitate; el re­pre­zintă firea omenească a că­rei transparenţă restaurată la­să să se străvadă modelul de bu­nătate nemărginită, de pu­te­­re şi sensibilitate infinită Ca­re este Dumnezeul întrupat. El es­te chipul restabilit al Ab­so­lu­tu­lui viu şi personal devenit om, un pisc al unei înălţimi a­me­ţ­itoare, dar şi al unei a­pro­pieri extrem de familiare prin u­manitatea sa desăvârşită în Dum­nezeu. Este persoana an­ga­jată într-un dialog pe deplin des­chis şi neîncetat cu Dum­nezeu şi cu oamenii. Este trans­pa­­renţa clară a zorilor luminii di­vine eterne în care se va de­săvârşi umanitatea. Este refle­xul maxim al umanităţii lui Hris­tos.

* Părintele Dumitru Stă­ni­loae, Rugăciunea lui Iisus şi ex­pe­­rienţa Duhului Sfânt, II. Ca­lea isihastă, Gingăşie şi sfin­ţe­nie, Editura Deisis, 2003, pp. 53-63. (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei)

Note: 1 ‑Tou Isaak tou Syrou ta eurethenta apanta (ed. iero­mo­nah Nichifor Theotokis, Leip­zig, 1770), reed. ie­ro­mo­­nah Ioachim Spetsieris, A­­tena, 1895, p. 306, Cuv. 81 [FR X, 1981, pp. 393-394]

2 ‑Ambigua 10; PG 91,1144 şPSB 80,1983, p. 142 [.u.]