Religie şi ştiinţă
Sfinţenia la frontiera psihologiei

Sfinţenia la frontiera psihologiei

Florin Caragiu, 27 Octombrie 2012

Psihologia în genere priveşte către fenomenul uman, remarcându-i unicitatea, ce constă în existenţa psihismului conştient. Acesta defineşte fiinţa antropologică precum un fenomen originar şi unic. Se afirmă că persoana este astfel organizată încât întregul are proprietăţi ce nu pot fi regăsite la nivelul părţilor. De aceea, concepţiile reducţioniste ratează, de regulă, definiţia omului.

Pe de altă parte, modelarea experimentală nu e nici ea o metodă propice de cercetare a fenomenului personal, deoarece acesta nu poate fi raportat decât la sine, ca întreg, sau mai bine zis la un ideal lăuntric care-i o pecete iconică a chipului lui Dumnezeu prezent în om, potrivit viziunii creştine. "În psihologie, simplul nu poate explica complexul, deoarece natura psihismului este interontică şi nu se poate reduce la o suprapunere de niveluri înăuntrul unui întreg divizibil în facultăţi psihice. De fapt, pericolul debitării pe niveluri a persoanei constă în dispariţia prin scotomizare a înseşi condiţiei sale existenţiale."1 Acelaşi autor a remarcat faptul că modelul simplului care explică complexul este determinist liniar, în timp ce persoana constituie un cu totul alt tip de organizare, neliniară, "angajată într-un efort nesfârşit de geneză şi instaurare a noutăţii."2

Cât priveşte reducţionismul interpretativ, freudismul apare exemplar sub acest aspect. Tripla reducţie a freudismului constă în biologizarea psihicului, psihologizarea socialului şi naturalizarea umanului. Cu aceste trei postulate majore, psihanaliza freudiană s-a instalat până nu de mult în centrul ştiinţelor despre om.

Ca ştiinţă antropologică, psihologia se confruntă cu o primă întrebare-cheie, formulată astfel de V. Pavelcu: "Cum este posibil studiul ştiinţific al unui fenomen, prin definiţie invizibil şi insesizabil, pe baza unor semne vizibile şi materiale, dar inadecvate celui dintâi."3 Altfel spus, cum să studiezi ştiinţific, experimental, sufletul?

Istoria psihologiei stă la începuturile ei sub semnul dualismului, al dezbaterilor aprinse privind unitatea dintre suflet şi corp, moral şi fizic, subiectivitate şi organicitate cerebrală. Naşterea psihologiei ca ştiinţă coincide cu instituirea unor metode experimentale şi de măsurare cantitativă a comportamentelor. Modelul metodologic era căutat în fiziologie, temeiul teoretic în evoluţionism, consecinţa fiind impunerea unui mecanism constând în înţelegerea complexului prin simplu, a psihismului prin mediu. Psihologia experimentală, în primele sale faze, s-a axat pe apriorismul asociaţionist, altfel spus, a făcut din funcţiile psihice elementare, cu legile lor de asociere şi combinare precise, elementele fundamentale de explicaţie şi de echivalare între comportamentul instinctivo-ereditar al animalelor şi manifestarea umană extrem de complexă, care este, după cum se ştie, structurată spiritual, ca o piramidă axiologică. Psihologia redusă la fiziologie, la obiectivismul mecanicist (numele vehiculate în epocă legate de această concepţie sunt Claude Bernard, Pavlov, Richet, Watson etc.) lasă astfel să se înţeleagă că organul psihismului şi al reflexelor este unul şi acelaşi. Între timp, întemeierea psihologiei animale a făcut posibilă naşterea psihologiei diferenţiale şi, astfel, punerea temeiului de cercetare pentru aprofundarea diferenţei dintre animal şi om, mai bine zis dintre animalitate şi umanitate, dintre instinct şi inteligenţă, dintre adaptare majoritară şi creaţie prioritară. În psihologia contemporană e încă activă operaţia de reducere a psihicului la fiziologic, fizic sau social. Este vorba de un reducţionism epistemologic, care reflectă, de fapt, reducţionismul ontologic, adică înţelegerea psihicului ca fenomen fiziologic, fizic sau social. În opinia noastră, o psihologie a întregului, în autenticul sens al cuvântului, nu poate fi întemeiată decât prin reîntoarcerea la metafizică, la antropologia iconică, răsturnând perspectiva asupra fundamentelor ontologice.

Psihoneurologia credinţei

Psihoneurologia credinţei şi-a propus să găsească zona cerebrală a credinţelor, zona din creier unde rezonează trăirea afectivă a aderării la un adevăr, diferită de reflectarea lui noţională. Experimentele par să indice existenţa unor mecanisme neuropsihice diferenţiate, de la a şti la a crede. Neocortexul, zona terţiară a creierului, prin activitatea lui corelată cu anumite procese psihice, apare responsabil de desfăşurarea proceselor intelectuale, cum ar fi sistematizarea informaţiilor, judecăţi, analize, silogisme. Zonele primare şi secundare din creier joacă un rol minor în cunoaşterea raţională, dar un rol mare în comportament. Ele sunt foarte active la păsări şi mamifere. Sistemul limbic, foarte legat de emoţii şi cu o structură foarte veche, e considerat de unii specialişti4 locul din creier de maximă rezonanţă cu starea credinţei religioase. Sistemul limbic intervine în transmisia fluxurilor de semnale între diferitele zone din creier, funcţionând nu doar ca un releu, ci, interesant de remarcat, ca o unitate integratoare a semnalelor privind echilibrul vegetativ (circulaţia sanguină, respiraţia, digestia etc.) şi starea emoţional-afectivă. Este locul din creier unde corpul şi sufletul par a căuta o integrare, o fuziune, o armonizare. Din perspectivă teologică, tocmai credinţa creştină este cea care ne propune un mod total de viaţă, o trăire integrală şi integrată, cu trupul şi cu sufletul. Credinţa de acest fel e profund legată de participarea afectivă, de adeziunea prin dragoste la o realitate personală, de dialogul cu ceilalţi (îngeri, natură, semeni) şi cu Dumnezeu, realitatea transcendentă şi trinitară în sine.

Instinct şi inteligenţă, individualitate şi personalitate

Psihologia diferenţială deosebeşte omul de animal, în primul rând prin criteriul existenţei la om a conştiinţei, care este intim legată de limbajul articulat. Reflectând realitatea văzută şi gândind asupra celei nevăzute, conştiinţa imaginează lumi posibile şi făureşte idealuri. Ea nu se mulţumeşte cu adaptarea la mediul dat. De regulă, animalele răspund prin reacţii automate impresiilor venite din mediul fizic. Instinctul reprezintă o organizare de reflexe. Spre deosebire de animal, omul nu mai e silit să sufere în chip pasiv influenţa mediului. Pe de o parte, funcţia de anticipare a raţiunii face din el o fiinţă activă. Instinctele şi tropismele sunt reacţii care nu se pot sustrage impresiilor externe despotice. "Animalul nu mai e stăpân pe a ieşi din drumul ce i s-a impus de forţele mediului exterior, ca şi un astru care gravitează în jurul soarelui."5 Selectarea impresiilor externe şi răspunsul selectiv sunt comportamente tipic umane. "Această diferenţă profundă între reacţia omului şi a animalului oferă o problemă de care va trebui să ţinem seama, şi anume: nu toate impresiile se traduc prin expresii musculare, nu toate excitaţiile în reacţii. Şi în aceasta constă una din deosebirile între om şi animal. În acest chip, omul stăpâneşte mediul într-o mare măsură, nu este stăpânit de el."6 Mai mult, am putea spune, la om funcţiunea creativă predomină asupra celei adaptative. Omul doreşte să adapteze mediul la sine, să-l "umanizeze". "Conştiinţa omenească se depărtează de automatismul animal pentru a cuceri în reacţiile sale o adaptare ideală... Toate aceste idealuri (idealul nemuririi, idealul frumosului, idealul adevărului, idealul moral etc.) nu sunt câtuşi de puţin adaptări la lumea cea cunoscută conştiinţei, ci sunt adaptări la o lume ideală şi necunoscută, şi cu toate acestea spre ele a fost atrasă conştiinţa omului, în tot cursul dezvoltării sale şi chiar dacă ştiinţificeşte nu se poate explica deocamdată acest fapt."7

În creştinism, Dumnezeu este Treime de Persoane deofiinţă. Această existenţă treimică reprezintă modelul Iubirii cuvântătoare. Teologia personalistă afirmă persoana ca pe o valoare supremă şi drept un criteriu absolut în desfăşurarea discursului filosofic. În orice teorie personalistă, atributele persoanei sunt considerate a fi, din perspectivă psihologică, voinţa, autodinamismul teleologic şi conştiinţa de sine. În creştinism, fiinţa creată apare dependentă de Persoana divină infinită. Caracterul antinomic al personalismului creştin a fost adus adesea în discuţie, cu referire la natura omului, concomitent o entitate autonomă şi o creaţie a lui Dumnezeu. Totuşi, Sfinţii Părinţi au soluţionat această dilemă, explicând ce este voinţa liberă şi de ce supunerea faţă de Dumnezeu nu echivalează cu o îngrădire a libertăţii. Psihologul H. Gaudig, în cartea sa "Die Idee der Persönlichkeit und ihre Bedeutung für die Pedagogik" (Leipzig, 1923), a arătat că personalitatea reprezintă cea mai înaltă formă a fiinţei individuale. Individualitatea, spunea el, ne este dată de la natură, iar personalitatea este potenţialitatea individualităţii. Sintetizând concepţia lui Gaudig, I. C. Petrescu explică: "Individualitatea este complexul de stări fizice şi sufleteşti cu care este înzestrat individul ce încă nu s-a cercetat pe sine. Aceste stări sunt lipsite de unitate. Cu acest complex haotic de stări nu poate trăi individul uman. El tinde să se stăpânească pe sine şi să se desăvârşească. Când stările individualităţii se precizează şi se coordonează, când toate părţile tind către realizarea unui ideal ce cuprinde întreaga fiinţă, dar care este subordonat spiritului, atunci individualitatea îmbracă o nouă formă, atunci individualitatea devine personalitate. Astfel, personalitatea este opera libertăţii umane. Ea presupune încordarea forţelor lăuntrice, o luptă pentru cea mai înaltă valoare, spre care tinde individualitea."8

Încercările de a defini personalitatea şi de a circumscrie acest concept au întâmpinat întotdeauna dificultăţi insurmontabile pe teren psihologic şi nu numai, datorită complexităţii problemei şi lipsei instrumentelor necesare atingerii unui subiect care poate fi abordat dintr-o infinitate de unghiuri. În psihologia personalităţii, un cercetător precum J. Nuttin afirma că ne aflăm abia în faza de defrişare preliminară în ceea ce priveşte abordarea acestui subiect. Personalitatea este punctul de provocare a intersectării interdisciplinare pentru domeniile ştiinţifice. În acest sens, rămâne în picioare aserţiunea lui Goethe, după care cunoaşterea omului rămâne suprema performanţă a ştiinţei. Deşi volumul informaţiilor a crescut la dimensiuni greu imaginabile, deşi metodologia exploratorie a cunoscut progrese notorii, nu se poate să nu remarcăm că realitatea persoanei umane rămâne şi astăzi supusă unor abordări parţiale, unor modelări limitate şi insuficiente.

Jean Piaget a atribuit personalităţii însuşirile definitorii ale structurii: totalitatea, transformarea, reglajul, în timp ce Mihai Drăgănescu a nuanţat ideea când a afirmat că personalitatea posedă o arhitectură mai complexă decât a unui sistem, ea reprezentând un arhem, datorită dimensiunii lăuntrice la care se raportează prin funcţiuni fenomenologice.

Cunoaşterea duhovnicească la frontiera psihologiei

Experienţa sfinţilor, afirma Berdiaev, ne garantează o cunoaştere cu mult mai profundă a personalităţii umane decât toate metafizicile. Tainele Revelaţiei divine vizează această personalitate, cu tot ce înseamnă destinaţia ei finală, cu implicaţii pentru destinul cosmic. Aceste taine nu sunt "nici scolastice, nici metafizice, ci mai mult mistice, exprimând misterul vieţii teandrice, ascunsul căilor şi destinelor", se afirmă9. Sfântul este vasul ales al lui Dumnezeu. Dumnezeu împarte harul sfinţeniei, iar sfântul lucrează împreună cu acesta, înmulţind talanţii. Părintele Stăniloae afirma că prin sfânt sunt actualizate delicateţea, sensibilitatea şi nobleţea cea mai autentică a umanului. Delicateţea ireproşabilă şi fina sensibilitate lucrează împreună pentru a sesiza stări psihologice complicate, ce scapă celorlalţi. Sfântul e un medic al sufletului, ce diagnostichează cauza adâncă a disfuncţiilor. Deosebirea duhurilor reprezintă o capacitate rezervată sufletelor înduhovnicite. Beneficiind de aceste daruri cvasiinaccesibile majorităţii oamenilor, cu toate acestea, el, sfântul, se arată a fi "cel mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai negrandilocvent, mai natural în comportarea lui, acceptând tot ceea ce e cu adevărat omenesc, creând o atmosferă de cuceritoare familiaritate. (...) Este cea mai umană şi mai smerită fiinţă, în acelaşi timp o apariţie uimitoare, prilejuind celorlalţi sentimentul descoperirii adevărate a umanului în el şi în ei. Căci el este cel mai apropiat şi, în acelaşi timp, fără să vrea, cel mai impunător. Îţi devine cel mai intim dintre toţi şi cel mai înţelegător (...) şi în acelaşi timp strâmtorează, făcându-te să-ţi vezi slăbiciunile şi greşelile tale, te copleşeşte cu măreţia simplă a purităţii şi cu căldura bunătăţii lui"10. Sfântul nu disociază înţelepciunea de iubire. Olivier Clement a putut vedea în fiinţa înduhovnicită un copil al împărăţiei: cu buze uscate şi interiorizate, a cărui frunte se dilată şi se finisează, ai cărui ochi regăsesc gravitatea minunată a copilăriei...; fără patimi, mâna sa, deşi de carne, devine uscată, uşoară, pură, ca o mână de copil11.

Considerarea de către Nichifor Crainic a sfinţeniei ca împlinire a umanului exprimă faptul că Adevărul cuprinzător al întregii fiinţe create, de care aceasta se lasă mişcată spre împlinire, este Însuşi Dumnezeu cel Întrupat. Ca stare a unei fiinţe create pătrunse de Duhul Sfânt, sfinţenia topeşte tendinţele spre parţialitate şi înrădăcinează valorile în iubirea Sfintei Treimi. De aici, darurile ei se revarsă mai departe în lume, ca "rodire de viaţă".

note

1 Sorin Doru Ogodescu, Persoană şi lume, Ed. Albatros, 1989, p. 100.

2 Idem.

3 Metamorfozele lumii interioare, Ed. Junimea, 1976, p. 65.

4 Vezi dr. Jacqueline Renaud, Science et vie, nr. 736/2007, p. 47.

5 G. Bohn, La naissance de lâintelligence, Paris, 1918, p. 65.

6 I. C. Petrescu, Şcoala activă, Ed. Eminescu, 1985, p. 86.

7 C. Rădulescu-Motru, "Elemente de metafizică", în: Antologie de texte filozofice, Ed. Ştiinţifică, 1978, pp. 285-286.

8 Op. cit., p. 119.

9 N. Berdiaev, Spirit şi libertate, Paris Seuil, 1933, p. 61.

10 Părintele Dumitru Stăniloae, revista Ortodoxia, nr. 1, 1974, p. 91.

11 Olivier Clément, Les Saints, Soleil, Paris, 1976, p. 70.

Rubrica "Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" este realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!