Biserică şi societate
Pelerinaj cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie în perioada interbelică la Bucureşti / Sursa: www.fototecaortodoxiei.ro

Sfinții Dimitrie în credința și obiceiurile poporului român

Ciprian Voicilă, 30 Octombrie 2016

Spre finalul lunii octombrie, Dealul Patriarhiei devine principalul pol de interes al vieții creș­tinilor orto­docși din România. Bucureștenii înfruntă, an de an, vitregia vremii stând - alături de frații lor întru Hristos ve­niți de pe tot cuprinsul țării - cuminți la rând, așteptând să se închine în fața moaștelor Sfântului Dimitrie Basarabov. Cine a trăit, măcar o dată, această experiență a așteptării treze, încordate, va păstra amintirea ei în vistieria minții și a inimii pentru tot restul vieții sale.

Inima pelerinului vibrează la contactul nemijlocit cu sufletul poporului frământat de griji, chinuit de neajunsuri, strâmtorat, dar care își ține agățată privirea de singurul reper fix, stabil, nestricăcios, izvorâtor de nădejde: Dumnezeu. Un Dumnezeu atât de milostiv cu noi, pământenii, încât ne-a dăruit ca mijlocitori la tronul dumnezeiesc pe sfinții săi, atât de mulți și atât de apropiați nouă.

Acolo, în vecinătatea sfinților care i-au bineplăcut Domnului, dispar diferențele de clasă, de statut social: simți cum un suflu comun, aceeași credință îi unește pe toți. O râvnă binecuvântată, o flacără vie arde în fiecare inimă. Un foc lăuntric pe care fiecare și-l întreține, rugându-se cu sârg. Sute și mii de pelerini citesc fără întrerupere Acatistul Sfântului Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir - cel ce s-a învrednicit de cununa muceniciei pentru Hristos în anul 303, în vremea în care îm­părățeau Diocle­țian și Maximian - și Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ale cărui sfinte moaște au fost descoperite prin dumnezeiasca iconomie în apele Lomului.

Străbunii noștri au simțit aceeași evlavie pentru Sfântul Mucenic Dimitrie, pe care îl numeau simplu Dumitru, dar și pentru Cuviosul păstor din ținutul Basarabi.


În tradiția poporului român, Sfântul Dumitru este prăznuit pe 26 octombrie. Numele sale variau, odinioară, în funcție de aria cultural-geografică a țării: i se mai spunea și Sâmedru, Sâm-medru, Sânmedru sau Sămedru.

Sfântul Dimitrie cel Nou, pe care țăranul român îl considera fratele mai mic al martirului, era sărbătorit pe 27 octombrie, ca în zilele noastre. Este fascinant să te gândești că prin intermediul Mântuitorului și al sfinților Săi, noi, cei din prezent, păstrăm legătura cu înaintașii noștri: Trupul lui Hristos, Biserica, a menținut și întreține unitatea neamului românesc.

De Sfântul Dumitru românii își achitau datoriile vechi și încheiau noi tranzacții

În cinstea zilei sale, încă din vechime românii se abțineau mai ales de la muncile câmpului și nu mâncau de frupt. Prin anumite zone ale țării se credea că aceluia care va ține ziua Sfântului Dumitru, nelucrând și postind, vitele îi vor fi ocrotite de lupii hulpavi și prădalnici.

Străbunii noștri credeau că Sfântul Dumitru închide vara și deschide iarna. În trecut iernile erau, de multe ori, aspre. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că țăranul român era preocupat să afle cum va arăta la chip iarna care stă să vină. Va fi una umedă, moinoasă? Cu ger năprasnic? Dacă vedea luna plină profilându-se pe cerul senin, țăranul român credea că iarna va fi blândă. Iar dacă luna cea plină se arăta pe un fundal cu mulți nori, dacă ploua sau ningea de Sfântul Dumitru, era un semn că iarna din acel an va fi greu de îndurat. În mentalitatea românească arhaică Sfântul Gheorghe avea sarcina de a menține codrul verde. Sfântul Dumitru dimpotrivă: se îngrijea să îl desfrunzească.

De Sfântul Dumitru românii obișnuiau să își achite datoriile vechi și să încheie alte angajamente și tranzacții economice.

Praznicul Sfântului Dumitru era și este un timp semnificativ pentru sufletele chemate la Domnul. „Moșii de Sâmedru” cad în sâmbăta dinaintea praznicului Sfântului Dumitru. Acum gospodinele împart lapte, brânză, grâu fiert cu unt, colaci. Toate se dau însoțite de lumânări aprinse.

Focul lui Sâmedru

Încă din vechime starea de sărbătoare se manifesta și prin așa-numitul „foc al lui Sumedru” sau „focul lui Sâmedru”. Se aprinde în ajunul sărbătorii Sfântului Dumitru sau chiar în seara acestei zile sfinte.

În zonele de munte, focul se face cu cetină de brad. Bradul este foarte prezent în viața ceremonială a românului din trecut, dar și din zilele noastre. Îl însoțește în momentele importante ale existenței sale pă­mâ­ntești, mai cu seamă la nuntă și la înmormântare. Țăranul român credea că Mântuitorul a fost răstignit pe cruce de brad. Există și o legendă autohtonă din care putem înțelege în parte care este sursa acestui prestigiu de care se bucura bradul în mentalitatea românească arhaică. Legenda ne spune că bradul a ascuns-o cu ramurile sale pe Maica Domnului de cei care voiau să îi facă rău. Drept răsplată, ea l-a binecuvântat să fie „tot verde și frumos și să se bucure lumea când îl va vedea”. De aceea, „de atunci bradul are în vârf cruce”.

De Sfântul Dumitru, uneori feciorii taie și aduc din munte un brad falnic. Mai întâi este așezat într-o groapă săpată, cu mare alai, în pământ. Groapa este umplută cu surcele uscate. La vremea Vecerniei, în sunetele clopotelor care vestesc sărbătoarea Sfântului Dumitru, un copil aprinde cu o lumânare vreascurile uscate. În timp ce focul cuprinde pe de-a-ntregul bradul, un glas îi cheamă pe săteni: „Hai la focul lui Sâmedru!”

Încep să se strângă în jurul rugului femei tinere și bătrâne, care vin purtând cu ele în coșuri mere, nuci, prune uscate, struguri, alune, covrigi, colăcei unși cu miere, felii de pâine pe care le împart copiilor și celor prezenți pentru sufletele celor care au trecut la Domnul. Când noaptea se așterne peste sat, câțiva băieți aduc apă și sting focul. Prin unele părți, de Sfântul Dumitru se aprinde focul în mai multe locuri din sat. Pot fi cinci, șase, șapte sau opt focuri care ard în același timp. Copiii, cuprinși de mare veselie, se întrec sărind peste vâlvătaie și strigă: „Hai la focul lui Sumedru!”

Odinioară, nu de puține ori sărbătoarea care se manifesta în jurul focului se încheia cu o horă. Un flăcău începea să cânte la fluier, iar sătenii prezenți, tineri și bătrâni, se prindeau în ea.

În vechime, Sfântul Dumitru cel Nou era sărbătorit pe 27 octombrie, ca și astăzi. Poporul credea că Sfântul Dimitrie cel Nou este fratele Sfântului Dumitru, Izvorâtorul de Mir. Țăranii aveau convingerea că pe acela care se abține de la lucru și postește în acestă zi aleasă, sfântul îl va ocroti de boli și accidente. Biografia vieții Cuviosului născut în satul Basarabi este bine-cunoscută la noi.

Păstorul care vede păcatele oamenilor

Una dintre cele mai cunoscute istorisiri păstrate în tradiția populară despre Sfântul Dumitru ne spune că acesta era cioban și își păștea oile în adâncul unei păduri dese și ascunse. Trăind izolat de lume, nu știa că pe pământ mai trăiesc și alți oameni. Un vis îl înștiință de aceasta, așa că el plecă în lume să afle dacă visul a fost unul adevărat sau nu. Străbătu râpe adânci, trecu peste multe ape și, într-o sfântă zi de duminică, ajunse într-un sat. Privi cu uimire cum o mulțime de oameni pătrundea într-o casă din care părea că nu mai aveau gând să iasă. Întrebând un țăran ce casă e aceea, află de la el că nu e o casă obișnuită: e o biserică, un loc în care oamenii vin ca să I se roage lui Dumnezeu. Intră și el în biserică cu gândul să vadă cum I se roagă oamenii Domnului. Datorită vieții curate pe care o dusese, ciobanul - care era însuși Sfântul Dumitru - căpătase de la Bunul Dumnezeu darul de a vedea păcatele oamenilor. Văzu, prin urmare, cum oamenii purtau câte un sac în spinare: fiecare își ducea sacul cu propriile păcate.

Ne putem întreba, cum se face că un sfânt așa mare ca Sfântul Dumitru li se arată oamenilor din legendă sub înfățișarea comună a unui păstor?

Marele istoric al religiilor Mircea Eliade ar răspunde că această mică istorisire ivită din sânul poporului român exprimă un adevăr foarte important pentru viața omului, indiferent de timpul și de locul în care este nevoit să viețuiască: sacrul se camuflează, se ascunde sub chipul întâmplărilor și al personajelor comune și banale.

Orice creștin ar răspunde la întrebarea de mai sus amintind cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari” (1 Corinteni, 27). Într-adevăr, în lumea noastră obsedată de etalarea puterii pieritoare, de fast și opulență, uităm prea de multe ori că Domnul iubește pe cei smeriți.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!