Editorial
Sfinții neamului

Sfinții neamului

Sfințenia și mântuirea omului sunt profund personale și totodată vizează întreaga omenire, adică universalul, implicând sfere intermediare de proximitate, percepute mai degrabă într-un plan local, însă a căror realitate și importanță sunt de netăgăduit în Biserică, iar negarea, ignorarea sau absența lor ar reprezenta o sărăcire de neacceptat și o golire de sens a existenței eclesiale a omului și a credinței sale. Ceea ce numesc sfere intermediare de proximitate se referă la dobândirea mântuirii prin felul iubitor în care omul se raportează la cei de lângă el, de mai aproape sau de mai departe, trecând prin cercuri concentrice tot mai largi: începând cu cei din imediata apropiere, familia, comunitatea, parohia, biserica locală, neamul. Între acestea, ultimul ca sferă de proximitate în realizarea mântuirii și sfințeniei are un rol și o importanță deosebite deoarece, sub presiunea nașterii naționalismelor secolului al XIX-lea, a ideologiilor politice și geostrategice ancorate în afinități etnofiletiste încremenite şi duşmănoase, termenii de neam sau popor au suferit o degradare semantică reducționistă și unilaterală, în uz mai ales azi, în timpurile noi ale globalismului nivelator şi antiidentitar, şi chiar o tendinţă de eliminare a lor din vocabularul religios soteriologic, aspecte inacceptabile din punct de vedere teologic.
Prăznuirea într-o duminică anume a Sfinților Români - martori ai propovăduirii Evangheliei şi poporului nostru, ca urmare a îndemnului Mântuitorului adresat apostolilor: „mergând învăţaţi toate neamurile...“ (Mt. 28, 19), originari de pe meleagurile acestea sau care s-au nevoit aici, adică și-au dobândit mântuirea și sfințenia în această arenă a bătăturii neamului românesc, nu este deloc întâmplătoare, așa cum nu este lipsit de sens nici faptul că în Biserică toate sferele intermediare de proximitate pomenite se situează sub oblăduirea câte unui înger călăuzitor. Sărbătorirea Sfinților Români nu diminuează și nu exclude câtuși de puțin dimensiunea universală, sobornicească a mântuirii și credinței în Hristos, întru care „nu mai este iudeu, nici elin... pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus“ (Gal. 3, 28). Mântuirea omenirii şi mântuirea omului nu intră în contradicţie cu mântuirea neamului, ai cărui reprezentanţi de frunte sunt sfinţii lui. Primele două nu o desfiinţează pe a treia. Noutatea adusă de Hristos constă în mutarea accentului de pe exclusivitatea mântuirii unui neam ales (adică considerat superior în sine celorlalte), asupra mântuirii universale (cf. Mt. 21, 43), dar fără excluderea sau dispariţia vreunei însemnătăţi a tuturor neamurilor din care e alcătuită umanitatea şi a fiecăruia în parte pentru obţinerea mântuirii. Iar aceasta, în virtutea faptului că spaţiul realizării mântuirii omului de către Dumnezeu este format din cercurile concentrice ale sferelor de proximitate formate din oameni apropiaţi, cu care omul interacţionează într-un mod de a fi plăcut lui Dumnezeu, refăcând în sine pe întregul Adam după chipul lui Adam cel Nou, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.
În cele din urmă, prin sfera de proximitate care este neamul nu doar este intermediată mântuirea omului, ci este şi confirmată Judecata de Apoi, făcută pe neamuri (cf. Mt. 12, 18-21; 24, 14; 25, 32).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!