An omagial
Sfinţii Părinţi Capadocieni, premianţii Antichităţii creştine

Sfinţii Părinţi Capadocieni, premianţii Antichităţii creştine

Prof. Univ. Vasile Răducă, 24 Octombrie 2009

Părinţii Capadocieni au apărat credinţa şi ne-au învăţat că recurgerea la ea nu înseamnă demisionare din lume, ci că aceasta este calea prin care lumea este adusă la împlinirea propriei vocaţii. Ei fac parte din categoria acelor gânditori aparţinând epocii de aur a Bisericii, care ne-au arătat că formaţia culturală aleasă nu îndepărtează, ci apropie de Dumnezeu. Au scris în toate genurile literaturii teologice, rămânând modele de teologhisire şi de viaţă conformă credinţei şi teologiei profesate. Prin organizarea monahismului şi a instituţiilor caritative ale Bisericii, prin apariţia primelor tratate de pnevmatologie şi antropologie, cei trei Părinţi, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie din Nyssa, s-au arătat ca oameni de mare cultură creştină şi modele greu de atins.

Când vorbim de Sfinţii Capadocieni, ne gândim, desigur, la Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz (Teologul) şi Grigorie din Nyssa, acesta din urmă - frate al Sfântului Vasile. În Capadocia au fost însă mult mai mulţi sfinţi, aşa cum există în orice Biserică. Anul acesta, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Arhiepiscopia Bucureştilor a publicat o carte unde sunt prezentate vieţile câtorva Sfinţi Capadocieni care se găsesc în Sinaxarele Bisericii.

Capadocia este o regiune din centrul Asiei Mici (Turcia de azi) care avea drept capitală oraşul Cezareea, pe care Sfântul Grigorie din Nazianz îl numea „metropolă a culturii“, aflat pe drumul care lega Constantinopolul de Antiohia.

Cei trei sfinţi despre care vom spune căteva lucruri în cele ce urmează s-au distins în rândul altor sfinţi care au trăit atunci, într-o perioadă foarte zbuciumată a istoriei acelei ţări şi a Bisericii, în general. Primii doi au fost numiţi (alături de mai-tânărul Ioan Gură de Aur) „mari dascăli ai lumii şi ierarhi“, al treilea fiind considerat a fi între ei „filosoful“, iar împăratul Teodosie cel Mare îl va avea drept etalon al Ortodoxiei. Iar Sinodul al VI-lea Ecumenic l-a numit „Părinte al Părinţilor“. Prin noţiunea de „Părinţi ai Bisericii“ înţelegem pe acei mari teologi din primele secole creştine care au scris lucrări normative pentru Biserică şi s-au dovedit a avea viaţă şi doctrină ireproşabile.

Biserica căpătase libertatea în anul 313. În anul 325, la Niceea se formulase învăţătura corectă cu privire la Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Aceasta nu a adus însă şi pacea în Biserică. Împăraţii s-au amestecat pe nedrept în viaţa Bisericii, făcând fie să domine erezia ariană (cum au făcut fiii lui Constantin cel Mare şi Valens) fie să resuscite păgânismul (cum a făcut Iulian Apostatul), şi unii, şi alţii lovind în Ortodoxie, nu în erezie.

Sfinţii Capadocieni, oameni cu o cultură admirabilă şi credinţă luminată

Era o epocă în care entuziasmul de a deveni creştin nu era însoţit întotdeauna de o cultură autentic creştină. Pătrunderea creştinismului în culturile locale cunoştea un avânt deosebit, dar structurile organizatorice ale Bisericii nu au mai putut selecta cum s-ar fi cuvenit pe cei care intrau în sânul ei. De aceea, persoane având o solidă cultură păgână fără una autentic creştină au ajuns să exprime în Biserică formaţia lor culturală nefertilizată de lumina Tradiţiei Bisericii (a modului ei de gândire şi a vieţii sale) şi să dea naştere la ceea ce s-a numit şi se numeşte până azi erezie - adică o gândire, o credinţă şi un mod de a trăi credinţa greşite comparativ cu ceea ce Biserica a crezut, a gândit şi a trăit dintotdeauna.

Sfinţii Capadocieni au fost oameni cu o cultură păgână admirabilă care-i putea aşeza alături de cele mai luminate minţi ale epocii lor, dar care au făcut şi dovada unei credinţe, unei gândiri şi a unei vieţi care confirmau în ei puterea Evangheliei lui Hristos prezentată lumii prin sfinţii Săi apostoli. Scrierile lor au devenit normative pentru cugetarea teologică ulterioară, iar modul lor de trăire, potrivit Evangheliei (mai ales în ceea ce priveşte viaţa monahală) a fost model pentru foarte mulţi creştini din vremea lor şi de după ei. Nu înseamnă că nu au avut probleme. Dimpotrivă! Au avut, şi nu puţine. Nu este uşor să modelezi gândirea şi viaţa celui care-şi absolutizează propriile-i idei şi propria-i cultură, nerealizând că, atât cultura, cât şi ideile personale sau preluate de la alţii sunt doar căi de comunicare cu semenii şi cu Dumnezeu. Dacă ideile şi cultura ta te împiedică să comunici în mod real cu semenii şi cu Dumnezeu, trebuie să accepţi că în acestea se cuvine să faci schimbări, să le aduci îmbunătăţiri.

Sfinţii Capadocieni au încercat şi au reuşit să facă din vasta lor cultură cale de comunicare cu oamenii şi cu Dumnezeu. Nu însă fără greutăţi. Au înţeles că toate, bune sau rele, capătă un rost în efortul de împlinire pentru împărăţia lui Dumnezeu. Şi nu au precupeţit nimic pentru această împărăţie.

Vasile, reputat avocat şi profesor de retorică înainte de a fi episcop

Cei trei Sfinţi Capadocieni au făcut parte din familii aparţinând protipendadei micrasiatice. Sfinţii Vasile şi Grigorie din Nyssa veneau dintr-o familie de creştini fervenţi. Tatăl, pe nume tot Vasile, era originar din provincia Pont (provincia din nordul Capadociei al cărei ţărm nordic este scăldat de apele Mării Negre). Părinţii acestuia fuseseră creştinaţi de Sfântul Grigorie Taumaturgul, fost ucenic al lui Origen. Din cauză că erau creştini, în timpul persecuţiei lui Diocleţian li s-a confiscat averea, fiind nevoiţi să trăiască ascunşi ani de zile prin pădurile din Pont, pentru a nu cădea victime persecuţiei. După proclamarea Edictului din Mediolanum s-au întors la casele lor, şi-au recuperat averea şi au dus o viaţă creştină. Vasile va ajunge un reputat avocat şi profesor de retorică în Neocezareea Pontului. Despre el, Sfântul Grigorie din Nazianz spune că era „un nume mare pentru toţi... care întrecea în virtute pe toţi oamenii“. Mama celor doi Sfinţi, Vasile şi Grigorie, Emilia, era din Cezarea Capadociei, venind dintr-o familie tot atât de distinsă ca şi cea a soţului ei, „fiind între femei ceea ce soţul ei a fost între bărbaţi“, avea să spună despre ea acelaşi Sfânt Grigorie din Nazianz. Vasile şi Emilia au avut zece copii, patru băieţi şi şase fete. Retorul Vasile şi Emilia au dat copiilor o educaţie deosebită.

Vasile, cel de-al doilea fiu al soţilor Vasile şi Emilia, s-a născut în anul 330, după Macrina, sora cea mare şi cea care a preluat în bună parte responsabilitatea educării fraţilor săi. A început studiile cu tatăl său. Apoi a fost trimis la şcolile din Cezareea Capadociei. Va continua studiile la Constantinopol (după unii, şi în Antiohia Siriei), apoi la Atena, unde a studiat aproape cinci ani retorica, filosofie, medicină. La Atena, tânărul Vasile (ca, de altfel, şi Grigorie, prietenul său) va avea profesori celebri în Academia ateniană, printre care pe Prohaeresius, scos din academie de împăratul Iulian în 362 pentru că era creştin, şi pe Himerius. Vasile se va întoarce în Capadocia prin anul 356-357, unde pentru scurtă vreme va practica retorica. În timpul studiilor sale, tatăl său a murit. Bunica sa, Macrina, mama sa, Emilia, sora sa Macrina şi fratele său Navkratios îmbrăţişaseră viaţa ascetică în Pont, pe proprietăţile lor din localitatea Anesa, pe malul râului Iris, locurile pe unde altădată vieţuiseră ascunşi părinţii retorului Vasile de teama persecuţiilor împăraţilor romani. Tânărul Vasile va fi convins de sora sa să se alăture celorlalţi membri ai familiei, îmbrăţişând viaţa ascetică. Şi va face acest lucru după ce se va boteza (în anul 358) şi după ce va face o călătorie în Siria, Egipt şi Palestina pe la monahii deja celebri. Se va stabili într-o sihăstrie pe malul râului Iris, se pare acolo unde fusese fratele său Navkratios, mort, ucis de o fiară în pădurile din Pont. În anul 362 va fi hirotonit preot în Cezareea, iar în anul 370 va fi ales şi hirotonit mitropolit al Cezareei Capadociei. Va avea o activitate pastoral-misionară strălucită, implicându-se în tot ceea ce a însemnat viaţă bisericească şi responsabilitate episcopală. Sfântul Vasile a murit în Cezareea în anul 379, lăsând în urma lui multă jale, dar şi amintirea unui ierarh autentic, model pentru ceea ce înseamnă a fi om mare.

Sfântul Grigorie din Nyssa, luptătorul aprig împotriva ereziei ariene

Acesta s-a născut prin anul 335. Nu a avut posibilitatea să studieze în centrele culturale în care a studiat fratele său mai mare. A studiat numai în Cezareea. El declară că l-a avut profesor pe Vasile, de la el ştiind toate. A învăţat şi cu alţi profesori, dacă avem în vedere profunzimea operelor sale şi dovada largului discurs filosofic întâlnit în operele sale. A fost căsătorit cu Theosebeia şi se pare că a avut un băiat. În anul 371 împăratul Valens va împărţi Capadocia în două. Pentru că Sfântul Vasile avea mari probleme în lupta sa pentru Ortodoxie, a înfiinţat câteva episcopii unde a aşezat teologi de încredere. Între aceştia se numără prietenul său, Grigorie, şi fratele său, Grigorie. Acesta va fi hirotonit episcop pentru Nyssa, un oraş mic la o distanţă de circa 80 de kilometri de Cezareea. La rândul lui, şi Sfântul Grigorie a avut necazuri din partea adversarilor. În anul 375, arienii, adversarii săi, îi înscenează un proces de ordin economic, în urma căruia episcopul Grigorie este trimis în exil, de unde se va întoarce în scaunul episcopal după trei ani, în urma unui decret imperial de graţiere. Cei doi fraţi se găseau în conflict cu ereticii arieni, susţinuţi de împăratul Valens şi de reprezentanţii săi în aparatul administrativ imperial. Una dintre măsurile împăratului împotriva Ortodoxiei a constat în arestarea a 80 de episcopi ortodocşi, punându-i pe o corabie pe care a trimis-o în largul mării, unde a scufundat-o. Cei doi fraţi episcopi au scăpat de riscul sancţionării imperiale, cu toate că i-au opus o rezistenţă vădită. Sfântul Vasile va ajunge chiar să se bucure de consideraţia împăratului şi a guvernatorului provinciei, care, la un moment dat, fusese pe punctul de a-l sancţiona exemplar. Impresionat de forţa pe care marele capadocian o degaja la Sfânta Liturghie, împăratul s-a cutremurat, a dat înapoi, revocând ordinul de arestare.

După moartea Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie va prelua cu toată forţa lupta împotriva ereziei ariene (profesată de Eunomiu). Pe Eunomiu îl va reduce la tăcere (care va fi exilat din Capitală) prin cele douăsprezece cărţi în care i-a combătut sistemul de gândire şi prin respingerea mărturisirii de credinţă a acestuia într-un tratat special. Va lupta împotriva ereziei apolinariste şi împotriva pnevmatomahilor, dar nu va neglija nici viaţa monahală, însă altfel decât o făcuse fratele său. Va fi unul dintre stâlpii Ortodoxiei la Sinodul al II-lea Ecumenic, împăratul Teodosie remarcând calitatea deosebită a prestaţiei sale teologice şi retorice. El este cel care a rostit cuvântările la moartea împărătesei Flacilla şi a prinţesei Pulheria. Pe el împăratul avea să-l trimită cu misiuni speciale în Bisericile Siriei şi Palestinei. Va trece la cele veşnice în anul 395.

Sfântul Grigorie din Nazianz, al doilea teolog din istoria Bisericii

S-a născut în localitatea Arianz, din părinţii săi Grigo-rie (ajuns ulterior episcop în Nazianz) şi Nona, model de femeie, soţie şi mamă creşti-nă. A mai avut fraţi, pe medicul Cezar, şi o soră, pe nume Gorgonia. Sfântul Grigorie va studia în Cezareea, unde va remarca pregătirea deosebită a lui Vasile, despre care va scrie, mai târziu, cu multă admiraţie. Va continua studiile în Cezareea Palestinei, apoi în Alexandria Egiptului, de unde va veni la Atena. Aici va fi din nou coleg cu Vasile. Îi va lega o prietenie care va dura toată viaţa. Prietenia dintre Sfinţii Vasile şi Grigorie a rămas unul dintre modelele de prietenie din istoria Bisericii. Se va întoarce din Atena prin anul 358. Va pe-trece un timp cu Sfântul Vasile la Anesa, unde cei doi prieteni care optaseră pentru viaţa ascetică vor pune bazele unei colecţii de texte alese din operele lui Origen, colecţie pe care au numit-o „Filocalia“. Va fi hirotonit preot de tatăl său. Iar în anul 372, Vasile îl va hirotoni episcop pentru localitatea Sasima, unde se pare că nici nu a activat ca episcop. Va duce viaţă de anaho-ret în ţinuturile Siriei, de unde va fi solicitat să meargă în Constantinopol, spre a apăra învăţătura despre Sfânta Treime. Va merge şi, din capela casei unor prieteni va face amvonul de unde se vor auzi în capitala imperiului cele mai frumoase învăţături despre Dumnezeu, ceea ce i-au adus supranumele de „Teologul“. Va ajunge episcop al Capitalei, calitate în care va prezida unele şedinţe ale Sinodului din 381. Va demisiona însă din această funcţie şi se va retrage la Nazianz, unde va duce viaţă de eremit şi unde va trece la cele veşnice prin anul 391.

Capadocienii s-au opus formulărilor incorecte ale credinţei în Sfânta Treime

Acest mare risc l-au înţeles cei trei mari Părinţi Capadocieni când s-au opus oricărei forme de credinţă în care în mod formal se accepta Treimea, dar, în realitate, din aceasta, Fiul lui Dumnezeu făcut Om, Domnul Hristos, era socotit fie creatură, fie un dumnezeu care nu ar fi fost deofiinţă cu Dumnezeu-Tatăl, iar Duhul Sfânt-Mângâietorul era înţeles fie ca o existenţă impersonală, fie creatură. Cei trei Capadocieni duc mai departe gândirea Sfântului Atanasie, arătând că Fiinţa lui Dumnezeu, una şi aceeaşi, subzistă în cele trei ipostasuri sau Persoane (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), existând distinct unul de altul, acţionând însă unitar, potrivit fiinţei-una. Sfinţii Capadoci-eni, utilizând terminologia filosofiei greceşti, eliberează însă gândirea multor teologi contemporani lor de substanţialismul gândirii greceşti, deschizând drumul perso-nalismului creştin fundamentat pe Revelaţie.

Clarificarea învăţăturii despre Sfânta Treime este contribuţia fundamentală a Părinţilor Capadocieni, pentru care ei au rămas dascăli ai lumii şi ierarhi. Toţi trei au scris consistent, abordând toate genurile teologiei pe care au pus-o în slujba vieţii concrete. Trăind la înalt nivel Taina Dumnezeului Viu al Revelaţiei, nu al filosofilor, vor exprima în categoriile filosofiei greceşti această Taină şi o vor expune credincioşilor, ca ei să aibă la îndemână calea participării autentice şi sigure la Cel Viu. Au făcut aceasta cu convingerea că nu orice credinţă dă siguranţa împărtăşirii de Cel Viu, după cum nici orice raportare evlavioasă la Hristos nu va fi mântuitoare, dacă nu va fi cea pe care o mărturiseşte Biserica. De aceea, când, spre exemplu, Sfântul Grigorie a trebuit să părăsească Constantinopolul, poporul s-a opus, spunând că, plecând episcopul Grigorie din oraş, li se răpeşte Treimea. Pe lângă înalta prestaţie teologică, Sfântul Vasile a avut un rol fundamental în organizarea monahismului entuziast şi popular, deja destul de puternic în Capadocia, căruia i-a dat bază teologică şi scripturistică. El a rămas în istorie şi ca model de credinţă lucrătoare prin iubire, datorită faptelor şi instituţiilor sale caritative: aziluri de bătrâni, spitale, case pentru primirea celor nevoiaşi, şcoli de instruire în diverse meserii şi locuri de muncă. Sfântul Grigorie de Nyssa va provoca pe trăitorul adevărului creştin, monah sau nu, spre a se interesa de progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu, nu ca teoretizare, ci ca participare la intimitatea prezenţei energetice a Acestuia. El este şi primul Părinte al Bisericii care ne-a lăsat primul tratat de antropologie creştină, aşa cum Sfântul Vasile este cel care a scris primul tratat de pnevmatologie. Sfântul Grigorie din Nazianz adânceşte cunoaşterea religioasă şi o exprimă nu numai în concepte de o subtilitate deosebită, subliniind că bucuria contemplării lui Dumnezeu poate deborda şi îmbrăca chiar haina poeziei. Este unul dintre primii Părinţi ai Bisericii care ne-a lăsat opere literare creştine.

Ei au creştinat oarecum aparatul noţional al filosofiei greceşti şi în general al „literelor păgâne“, profesând o teologie care păstrează echilibrul între misticismul abisal şi diform oriental, pe de o parte, şi scolastica greacă, pe de altă parte. Au fost nişte oameni deschişi problemelor sociale. Au iniţiat şi au cultivat bunele relaţii interumane până şi cu cei care nu-i iubeau. Sfântul Vasile va reuşi să câştige cooperarea cu guvernatorii Modestus şi Demonstene şi cu împăratul Valens, iniţial foarte ostili. Sfântul Grigorie demisionează din scaunul de episcop al Capitalei, spre a asigura pacea Bisericii.

Învăţătura corectă despre Sfânta Treime este fundamentală credinţei Bisericii

Sinodul de la Niceea, stabilise, formal, învăţătura despre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Nu fuseseră convinşi toţi participanţii la sinod de justeţea formulării crezului niceean. Ba, mai mult, datorită faptului că disputele nu se terminau, împăraţii au crezut că restabilesc pacea Bisericii trimiţând episcopii ortodocşi în exil. De altfel, până în anul 360 s-au ţinut nu mai puţin de douăsprezece sinoade care au abordat multe dintre detaliile apărute după formularea dogmei de la Niceea. Se urmărea, pe de o parte, evitarea formulelor ariene, pe de altă parte sabelianismul, care nega existenţa independentă a Fiului şi a Sfântului Duh. După anul 350, Aetius şi Eunomiu au lansat ideea că Fiul nu este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl. Ulterior s-a lansat ideea că Duhul Sfânt nu ar fi Dumnezeu deofiinţă şi egal cu Tatăl şi cu Fiul.

Învăţătura corectă despre Sfânta Treime este fundamentală credinţei Bisericii. Creştinul nu poate să se mulţumească cu o simplă atitudine evlavioasă faţă de Mântuitorul Iisus Hristos. O credinţă care se mulţumeşte cu atât nu este mântuitoare. Adică, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om „ca omul să aibă viaţă şi s-o aibă din destul“. Porunca expresă a Mântuitorului este: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri este desăvârşit“ (Mt. 5, 48). Desăvârşirea este vocaţia şi finalitatea existenţei umane. Desăvârşirea nu este o simplă sau complicată preformanţă exclusiv umană datorită educaţiei şi prin eforturi etice, ci constă în modul de existenţă care depăşeşte şi exclude moartea. Or, aceasta nu este posibilă decât prin participarea la Cel Viu. Iar participarea la Cel Viu se face, în ultimă instanţă, prin hrănirea cu Trupul şi Sângele Celui deodată Om şi Dumnezeu Adevărat, Iisus Hristos (Ioan 6, 53-56). Dacă Fiul n-ar fi deofiinţă cu Tatăl, crezând în El şi împărtăşindu-ne chiar din El, nu va fi posibil să participăm prin El la desăvârşirea Tatălui, aşa cum ne-a fost dată porunca ce corespunde propriei noastre vocaţii. Dacă Duhul Sfânt, prin Care Hristos este actualizat de fiecare dată în viaţa noastră, n-ar fi Dumnezeu adevărat, fiinţând în mod distinct de Tatăl şi de Fiul, dar în acelaşi timp deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, ci ar fi creatură, ne vom găsi în situaţia de a nu avea acces la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin urmare nu vom putea avea acces tocmai la Cel care a făcut dovada că a biruit moartea, la Cel Viu, Cel către Care avem vocaţia să accedem, la Care avem vocaţia să participăm.

Ne împărtăşim din Dumnezeu proporţional cu credinţa avută în El. O credinţă care mă raportează nedrept la Dumnezeu nu este mântuitoare, după cum nu este mântuitoare o gândire prin care Îl concep şi-L înţeleg greşit pe Dumnezeu. Cum ar fi posibil să accedem la Dumnezeu-Tatăl, Izvorul Vieţii, prin intermediul unei creaturi, fie că o numesc Fiu, fie că o numesc Duh Sfânt?


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!