Documentar
Sfinţii Părinţi de la Sinodul al III-lea Ecumenic, apărători ai dreptei credințe

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al III-lea Ecumenic, apărători ai dreptei credințe

Pr. Ciprian Apetrei, 09 Septembrie 2017

Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte astăzi pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul III Ecumenic. Acest sinod s-a desfăşurat în oraşul Efes, din Asia Mică, în anul 431. Lucrările sinodului au început în data de 22 iunie 431 şi au durat până la 31 iulie. La sinod au participat 198 de episcopi, între care s-a numărat, din părţile noastre, şi Episcopul Tomisului, Timotei. Sinodul s-a desfăşurat în Biserica Sfintei Fecioare Maria din Efes şi a combătut nestorianismul.

Erezia condamnată de Sfinții Părinți la Sinodul al III-lea Ecumenic era afirmată de Nestorie, care din anul 428 ocupa scaunul de Arhiepiscop al capitalei imperiale Constantinopol. El susţinea erezia că în Iisus Hristos există două persoane - persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, şi persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, Care s-a născut din Fecioara Maria. De aceea, erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau nestorianism. Această concepţie eretică despre existenţa a două persoane în Iisus Hristos ducea la afirmaţia că Dumnezeu-Tatăl a avut doi fii. Consecinţa acestei erezii era că Fecioara Maria n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca să merite a fi numită „Născătoare de Dumnezeu”, ci a născut pe omul Hristos şi de aceea trebuie numită „Născătoare de om” sau cel mult „Născătoare de Hristos”.

Erezia lui Nestorie a ajuns până la călugării din Egipt, fiind combătută cu vigoare de către Episcopul Chiril al Alexandriei (412-444). În noul conflict teologic care opunea scaunele episcopale din Alexandria, Roma și Antiohia, împăratul Teodosie al II-lea a jucat rolul de arbitru și instanță supremă. Reprezentanții celor trei Biserici aflate în conflict le-au adresat împăratului și membrilor familiei imperiale memoriile lor în care își expuneau învățătura hristologică. Episcopul Chiril al Alexandriei a compus trei memorii cu conținut dogmatic despre învățătura de credință ortodoxă, pe care le-a adresat împăratului Teodosie al II-lea, împărăteselor Eudoxia, soția lui Teodosie, și Pulcheriei, sora împăratului. El atrăgea atenția Curții Imperiale din Constantinopol asupra gravității ereziei lui Nestorie. La rândul său, Nestorie l-a informat pe Sfântul Chiril că împăratul era întru totul de acord cu învățătura sa. Sfântul Chiril l-a informat şi pe Papa Celestin (422-432) despre erezia lui Nestorie. Acesta din urmă o condamnă ca erezie în cadrul unui sinod convocat la Roma (11 august, 430). În aceste circumstanțe, încă înainte de a-i parveni condamnările din partea Sfântului Chiril și a Papei Celestin, Nestorie i-a cerut împăratului să convoace un sinod ecumenic. Motivul invocat pentru convocarea sinodului îl constituie faptul că treburile bisericești și cele politice sunt strâns legate, ceea ce denotă întrepătrunderea dintre Biserică și Stat încă din prima jumătate a secolului al V-lea. Teodosie al II-lea a emis un decret imperial prin care a poruncit reunirea episcopilor din întregul imperiu la Efes pentru sărbătoarea Rusaliilor din anul 431. Totodată, împăratul i-a adresat Sfântului Chiril al Alexandriei o scrisoare foarte sobră. Intransigența Episcopului pe plan dogmatic este calificată aici drept „înclinare spre ceartă și dezordine”. Teodosie al II-lea i-a încredințat lui Candidian, comandantul Gărzii imperiale, sarcina de a asigura buna desfășurare a lucrărilor sinodului. Totodată, împăratul i-a poruncit lui Candidian să nu intervină în problemele și controversele privind dogmele de credință, căci nu este de dorit ca cineva care nu este episcop să se amestece în chestiunile și discuțiile bisericești.

Cei 198 de episcopi participanţi la sinod, luând ca bază cele 12 anatematisme ale Sfântului Chiril al Alexandriei şi alte texte din scrierile Sfinţilor Părinţi, îndeosebi din Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, au declarat că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină şi alta umană, dar o singură persoană, cea a Fiului lui Dumnezeu. Legătura dintre cele două firi este o legătură firească, ipostatică, nu una morală. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanţial cu Tatăl, după dumnezeire, şi consubstanţial cu noi, după umanitatea pe care a primit-o prin întruparea din Sfânta Fecioară Maria, de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu.
Nestorie a fost destituit din demnitatea arhierească şi excomunicat la 22 iunie 431. A fost exilat în localitatea Petra din spaţiul Arabiei de atunci, iar de acolo, la Oasis, în Egipt. Nestorie moare în exil pe la 450. Din ordinul împăratului, toate scrierile lui Nestorie au fost arse. Persecutat fără cruţare, nestorianismul şi-a găsit un refugiu, după 431, la marginea imperiului, în şcoala de la Edesa. În 489, când, din ordinul împăratului Zeno, şcoala a fost închisă, nestorienii, nemulţumiţi cu stăpânirea Bizanţului, au trecut în Persia. În Persia, nestorienii au înfiinţat la Nisibe o şcoală sub conducerea Mitropolitului Barsuma, un nestorian înfocat. Din Persia, nestorianismul s-a întins în Mesopotamia, Arabia, şi chiar până în India şi China de Vest.

Sinodul III Ecumenic, pe lângă pronunţatul său caracter hristologic, are şi unul mariologic. Aici, Sfânta Fecioară Maria a fost numită Născătoare de Dumnezeu. Această denumire însumează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii Ortodoxe referitoare la Maica Domnului. Sinodul III Ecumenic a condamnat erezia lui Nestorie, care separa în mod categoric cele două firi - dumnezeiască şi umană - şi împărţea persoana lui Hristos în două ipostasuri, susţinând că una este Fiul lui Dumnezeu şi alta Fiul Fecioarei. În felul acesta, contestă, în ultimă instanţă, însăşi realitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu. În acelaşi context trebuie înţeleasă şi adoptarea de către sinod a titlului Născătoare de Dumnezeu pentru Sfânta Fecioară Maria, care nu reprezintă un simplu atribut, ci interpretează în cel mai bun mod posibil taina dumnezeieştii Iconomii, după cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin: „Pe bună dreptate şi cu adevărat o numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Fecioară Maria, căci acest nume cuprinde în sine întreaga taină a Iconomiei”.

Hotărârea dogmatică a Sinodului III Ecumenic mărturiseşte: „Îl mărturisim deci pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Cel Unul născut al lui Dumnezeu, ca fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet rațional şi trup. Cel ce, după Dumnezeire, S-a născut din Tatăl mai înainte de veci, în zilele cele mai de pe urmă, S-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, după omenire. Rămânând de o ființă cu Tatăl după Dumnezeire, S-a făcut de o ființă cu noi după omenire. Căci s-au întrunit în El cele două firi, drept care mărturisim un singur Hristos, un singur Fiu, un singur Domn. În baza acestei uniri neamestecate, o mărturisim pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, din care Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a făcut om, unindu-Se cu trupul cel luat din ea”.

Mărturisirea părinţilor sinodali că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu este strâns legată de învăţătura dogmatică a Bisericii despre Hristos (după cum am văzut în hotărârea dogmatică a sinodului), întrucât accentuează tocmai realitatea întrupării Logosului lui Dumnezeu, adică faptul că Fiul lui Dumnezeu, Care se naşte veşnic din Tatăl, «în zilele cele de pe urmă», a luat trup omenesc, născându-Se din Fecioara Maria. În consecinţă, faptul că Sfânta Fecioară a luat în pântece şi a născut pe Fiul Său nu înseamnă că a dat existenţă unei noi persoane, ci că prin ea S-a întrupat Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic. Exact în aceasta constă taina Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!