Sfinţii Părinţi, făuritori de cultură şi literatură

Liviu Petcu, 14 Decembrie 2008

Literatura patristică a influenţat profund literatura Evului Mediu, care, în diferite privinţe, nu e decât o sistematizare sau un comentariu al celei patristice, mai ales în Răsărit. Părinţii au influenţat substanţial şi unele literaturi moderne, de pildă cea franceză, germană, rusă, italiană, engleză sau scandinavă. Toate aceste scrieri au un farmec propriu care incită la a fi citite, aprofundate şi studiate. Literatura patristică se poate felicita că lucrarea ei iniţiată acum 2.000 de ani, perfecţionată fără încetare, continuă să se impună şi astăzi într-o cultură mereu creştină, dar şi în culturi mai puţin creştine, care derivă sau numai se inspiră dintr-însa.

Sfinţii Părinţi au pus începutul unor culturi naţionale, ca cea armeană, georgiană, gotă, coptă, slavă. Unii dintre ei au creat alfabete în limba ţării lor, au tradus Biblia şi opere aparţinând unor scriitori cu renume, compuse în diferite limbi. Uneori, ei s-au constituit în echipe de traducători care au transpus în limba lor mari bogăţii de gândire, evlavie şi literatură rituală elaborate de alte popoare creştine. Unii scriu istoria propriei lor ţări, cum e cazul atâtor istorici armeni, precum Faust de Bizanţ, Lazăr de Farpi, Moise din Corene etc., sau cu Grigorie de Tours, autorul primei istorii a francilor. Un Origen, un Eusebiu, un Sfânt Vasile, un Ieronim, un Augustin sau un Sfânt Ioan Damaschinul - valorează ei singuri cât o întreagă cultură. Puţine pagini ale literaturii mondiale sunt pătrunse de patosul şi zelul misionar greu egalabil pe care-l aflăm în operele Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Chiril al Ierusalimului, Sfântului Grigorie Teologul, Sfântului Ambrozie, Sfântului Niceta de Remesiana, Fericitului Ieronim, Fericitului Augustin etc.

Cultura antică şi cultura patristică

Un alt merit al Sfinţilor Părinţi este acela că au păstrat şi transmis lumii moderne literatura antică şi cuceririle spirituale ale lumii vechi. E meritul creştinismului, cu precădere al Părinţilor, de a fi salvat astfel ceea ce era mai preţios şi mai util din bunurile ei şi de a fi evitat ca omenirea să reia de la capăt experienţa lungă, obositoare, a unei totale recivilizări, cu o superfluă imolaţie. Astfel, cultura patristică o continuă pe cea antică, transmiţând din ea idei, probleme, texte şi chiar opere întregi în limbile greacă şi latină.

Trei dintre profesorii timpului depăşesc cu mult pe ceilalţi şi îi implică în mod fermecător pe creştini. Foarte diferiţi unul de celălalt, ei reprezintă cele trei tendinţe principale ale gustului contemporan, exercitând o influenţă considerabilă. Noi am înţelege cu greu caracteristicile esenţiale ale elocinţei creştine dacă nu am cunoaşte maniera şi spiritul învăţământului lor. Aceştia au fost Himerios, Themistios şi Libanius.

Nu se pot tăgădui însă meritele reale ale anumitor capitole ale culturii păgâne şi am fi nedrepţi dacă am subestima unele personalităţi de frumos relief. Dragostea pentru dialectică, pentru frumuseţea limbajului, aceste două caracteristici ale spiritului elen capătă o vigoare şi o formă nouă. La Atena, la Constantinopol, Nicomidia, Antiohia şi în alte multe oraşe, profesori cu reputaţie atrăgeau în jurul lor un număr impresionant de studenţi.

Secolul al IV-lea reprezintă punctul culminant al contactului dintre literaturile elenă şi creştină. Performanţele intelectuale ale Părinţilor Bisericii şi excepţionalul lor talent oratoric au stârnit admiraţia păgânilor. Libanius, bunăoară, îl considera pe Sfântul Vasile cel Mare superior sieşi, iar pe Sfântul Ioan Gură de Aur l-ar fi lăsat urmaş dacă nu l-ar fi „furat“ creştinii. Netulburaţi însă de ambiţii profane, Părinţii Bisericii şi-au pus toată pregătirea în slujba credinţei şi a idealului creştin. Ei „au construit căminul sacru, au creat familia creştină, au dat un înţeles nou şi sfânt numelor de mamă şi soţie, au răspândit idei noi despre demnitatea omului ca om, au venit cu o atmosferă de bunăvoinţă şi iubire, au redat libertăţile interzise prin lege, au sfinţit societatea umană prin proclamarea frăţiei universale a omului răscumpărat“, scrie patrologul Cleveland Coxe.

Cunoscători desăvârşiţi ai culturii păgâne, ei citează din literatura elenă. Mai mult decât atât, graţie evoluţiei de câteva secole a literaturii creştine, graţie imitaţiei şi emulaţiei faţă de cea profană, dar mai ales graţie propriului lor geniu, Sfinţii Părinţi ai secolului al IV-lea au creat o literatură clasică în stare să înfrunte mileniile şi să satisfacă spiritele cele mai alese. Din contactul celor două literaturi a ieşit cea mai frumoasă floare, aceea a umanismului creştin.

Cultura şi ştiinţa, instrumente de exprimare a gândirii teologice

Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în mediile intelectuale ale limbii greceşti, în Orient, în care au existat adesea apărători hotărâţi ai păgânismului până spre sfârşitul secolului al VI-lea, îndeosebi prin neoplatonism, pe plan intelectual în Occident nu s-a produs în mod substanţial nici o rezistenţă la creştinism; în spaţiul latin se produce o epuizare a forţelor intelectuale ale păgânismului. Literaţii păgâni nu s-au mărginit decât să citească, să copieze şi să-şi corecteze copiile din autorii favoriţi.

Creştinismul asimilase de acum cultura păgână, garantându-i în interiorul său supravieţuirea. Cultura patristică, apărută şi dezvoltată la izvoarele culturii antice, nu este o cultură restrictivă, ci este una eminamente selectivă (sunt folosiţi cu dozaj sobru Platon, Aristotel, Porfiriu, Cicero), ghidându-se după principiul: să iei de la alţii cum ia albina nectarul din flori, după cuvintele memorabile ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. Uneori, se recomanda şi se practica, spre exemplu în Şcoala catehetică de la Alexandria, principiul conform căruia, înainte de însuşirea Sfintei Scripturi şi primirea Botezului, era necesară împroprierea culturii profane, lucru împlinit de aproape toţi Părinţii. Problemele culturii patristice erau numeroase şi complexe: teologie, antropologie, educaţie, sociologie, cult, istorie, misiune variată, oratorie sacră, filocalie, artă literară în proză şi versuri etc., dar operele de controversă şi de dialog sunt printre cele mai interesante şi atrăgătoare.

În ce priveşte valorificarea culturii şi a ştiinţei vremii ca instrument de formulare şi exprimare a gândirii teologice, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe cei ce se ocupă cu teologhisirea să culeagă nectarul tuturor florilor. El însuşi, precum şi cei doi colegi ai săi de triadă teologică, au folosit toate filosofiile vremii lor în care au găsit elemente ce se pretează teologhisirii.

Prin aceasta, ei ne învaţă că trebuie să fim deschişi faţă de toate filosofiile, valorificând selectiv din fondul lor tot ceea ce poate folosi tălmăcirii Adevărului creştin în context viu cu epoca noastră. Este cert că Adevărul creştin este mai presus de concepte şi, ca atare, el nu poate fi formulat şi exprimat întru totul adevărat, dar faptul acesta nu ne dispensează de efortul de a-l exprima cât mai corespunzător cu spiritul vremii noastre.

Lauda şi critica filosofiei

În mod inevitabil, s-a ajuns la comparaţii între valorile păgânismului şi cele ale creştinismului. Patrologul J. Geffcken este de părere că, realizate la început numai la nivel verbal, aceste comparaţii au fost dezvoltate şi aşezate în lucrări scrise, ajungându-se la un adevărat gen literar apologetic care, prin numărul şi varietatea reprezentanţilor săi, prin diversitatea chestiunilor pe care le ridică, prin metodele folosite, prin nivelul la care erau duse discuţiile, a pus bazele teologiei ca ştiinţă.

Deşi s-au arătat adversari neînduraţi ai păgânismului, Părinţii au încercat totuşi unele apropieri între doctrina creştină şi cea elenică - întâi pentru că analogiile erau uneori izbitoare, în al doilea rând, pentru motive de tactică misionară. Din contactul celor două culturi reieşea limpede viitorul creştinismului. Dacă, totuşi, cultura creştină a triumfat, faptul se datorează mai ales originii ei divine.

Sfinţii Părinţi prezintă imaginea clară a culturii convertite. Ei sunt un model de legătură firească, recuperatorie, între bibliotecă şi biserică. Fără a deforma şi fără a ignora efortul cultural, mărturisitorii patristici fac din acesta un adevărat efort de cunoaştere, deoarece pun la capătul drumului cunoaşterea lui Dumnezeu.

Părinţii Sfinţi au luptat pentru certitudine, forţă morală şi frumuseţe spirituală şi n-au repudiat propriu-zis idealul grecesc precreştin al kalokagathiei, ci numai au corectat-o în perspectiva cea nouă, înlocuind-o treptat cu ceea ce s-a numit filocalia, în înţelesul de iubire pentru frumuseţea netrecătoare, neveştejită şi veşnică, deci făcând trecerea de la kalokagathia, în etapa următoare, de fiu al lui Dumnezeu, iar de aici, în stadiul îndumnezeirii (theosis), aceasta din urmă constituind încununarea unui sinergism divino-uman sau continua colaborare dintre har şi voinţa omului. Se ştie că Sfântul Grigorie de Nazianz a alcătuit împreună cu Sfântul Vasile cel Mare prima filocalie din texte culese din operele lui Origen. Literatura patristică apreciază însă şi frumosul estetic, ori de câte ori acesta contribuie la intensificarea frumosului moral sau la preamărirea lui Dumnezeu.

Lăsând la o parte aspectele strict negative ale filosofiei, aceasta venea şi cu lucruri pozitive: afirmarea existenţei unui singur Dumnezeu, apariţia lumii şi a omului sub egida unui Demiurg, dorinţa de cunoaştere a adevărului, binelui şi frumosului etc. Apologeţii au subliniat faptul că ceea ce a obţinut filosofia nu sunt adevăruri absolute, ci deschideri şi perspective pentru cunoaşterea lui. Iată de ce filosofia are nevoie de superioritatea creştinismului. Ca urmare, apologeţii au încercat să realizeze o împletire a adevărurilor raţionale cu revelaţia. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază uneori laudativ rezultatele filosofiei naturale: evitarea celor de prisos, mulţumirea cu cele necesare, stăpânirea de sine, răbdarea, liniştea sufletească, rezolvarea tuturor situaţiilor pe calea raţiunii; dar el critică pe filosofii naturali sau păgâni, pentru patima slavei deşarte şi pentru lipsa generală de acord între teoriile şi viaţa lor. Filosoful creştin care îmbină în el înţelepciunea naturii cu aceea a credinţei şi a harului urmăreşte atingerea stării de puritate îngerească, de redobândire integrală a chipului lui Dumnezeu.

Literatura modelează creştinul după măsura lui Hristos

Îmbogăţiţi şi împodobiţi cu tot ce a avut cultura antică mai preţios şi mai frumos, cu dragostea de ştiinţă, de filosofie, de artă literară, de spirit critic, ei au încercat s-o trăiască pe cât posibil la nivelul Revelaţiei, adică al apostolilor, al martirilor, al celor ce aspiră la desăvârşire. Dacă unele dintre elementele de fond proveneau din izvoare păgâne ori iudaice, regruparea şi reorganizarea acestor elemente se făceau pe bază nouă şi cu orientare nouă. Noutatea principală în fondul apologiilor era credinţa, învăţătura şi viaţa nouă a creştinilor. Preluând tot ceea ce era îmbibat de bine şi frumos din lumea antică, căci este bine cunoscut faptul că acest cult al frumosului era prea înrădăcinat în acea lume, au augmentat acestea în mod fericit şi aşa le-au pus la îndemâna tuturor, neomiţând însă a îndrepta, a face unele corecturi şi precizări atunci când situaţia reclama acest lucru.

Răsărită mai ales din Evanghelie, literatura patristică vrea să modeleze creştinul după chipul şi măsura lui Hristos. Ea cultivă un frumos şi larg umanism, bazat pe iubirea de oameni a Logosului, dar reţinând şi elemente substanţiale ale umanismului greco-latin, precum preţuirea raţiunii, armonia fiinţei umane, valoarea virtuţii. Umanismul patristic urmăreşte dăltuirea creştinului drept chip al lui Hristos.

În felul acesta, ei au valorificat pozitiv cultura şi ştiinţa vremii lor în folosul teologiei, au izbutit să facă o sinteză vie între credinţa creştină şi cultura vremii lor. Efortul lor de elaborare ne edifică în sensul că fondul teologiei autentice şi vii este Revelaţia divină transpusă în miezul vieţii creştine, tălmăcită şi formulată în haina culturii şi a ştiinţei din vremea respectivă.

Valoarea artistică a scrierilor patristice

În scrierile lor, în care expun învăţături de credinţă, formulează canoane, norme de conduită, reguli tipiconale etc., Sfinţii Părinţi, aceşti oameni divini, cu minţi agere şi pătrunzătoare, au tratat şi probleme morale dintre cele mai variate, despre care vorbesc şi Sfintele Evanghelii şi care fac referire la viaţa creştină în general şi îndeosebi la: prietenie, relaţiile dintre creştini şi necreştini, relaţiile dintre Biserică şi Stat, muncă şi bunuri materiale, război şi pace, inegalitate socială şi economică, sclavie, căsătorie, familie, atitudinea în faţa vieţii, a morţii, a naturii, a educaţiei, a dragostei, a ştiinţei etc.

Aproape în fiecare pagină, Părinţii elogiază binele moral sau virtutea, recomandându-le nu pe un ton hegemonic, ci raţional, prietenesc şi frăţesc, folosindu-se de forţa argumentelor corecte şi de iubire. Aceste valori se impun parcă de la sine, nu numai datorită autorităţii Părinţilor, ci a acelei autorităţi divine care conferă acestor valori tărie şi perpetuitate. Întrupate în creştinii dedicaţi asemănării cu Hristos, aceste valori morale perene - dreptatea, adevărul, modestia, jertfirea pentru aproapele, prietenia, curajul, cumpătarea, cinstea, dragostea etc. - cu care ne îmbie orice scriere patristică, nu sunt prezentate ca nişte simple noţiuni abstracte, ci ca forţe vii ce îşi au izvorul în Logosul divin şi care împodobesc pe creştini cu frumuseţe netrecătoare. În acest fel, creştinii dobândesc, prin strălucirea faptelor lor, slava neveştejită la Dumnezeu, iar în viaţa aceasta, frumuseţea lor iradiază prin toată înfăţişarea virtuţilor, umplându-i de lumină.

În epoca primară a creştinismului, cartea fost întotdeauna auxiliarul sau suplinitorul cuvântului. Părinţii Sfinţi au scris când au fost împiedicaţi să vorbească sau când predicile lor orale nu puteau să atingă mediile pe care zelul lor voia să le convertească. De asemenea, Părinţii nu cultivă genurile literare în esenţă; nu au epopee, nici tragedie; însă, ei au auzit chemarea poeziei, sufletul lor fiind atins de forţa creatoare a divinităţii; chiar şi istoria apare la ei doar sub forma unui argument apologetic. În schimb, scriu scrisori, multiplică discursuri, predici sau omilii, redactează apologii împotriva păgânilor, evreilor, ereticilor; compun expuneri de credinţă sau de morală; explică, mai mult sau mai puţin pe larg, cărţile sfinte pe care se fundamentează convingerile lor. Astfel, se formează, încetul cu încetul, o literatură practică în principal. Toate cărţile sunt acte şi servesc la edificare.

Fără îndoială, pe măsură ce Biserica se dezvoltă şi cuceririle sale se extind la clasele înalte ale societăţii, ea învaţă să vorbească şi să scrie cu mai multă eleganţă. Încă din secolul al III-lea, cel puţin unii dintre credincioşii săi înţeleseseră forţa pe care o dă uneori unui argument o redactare armonioasă. În secolul al IV-lea, mulţi dintre cei mai mari episcopi ai săi sunt discipolii oratorilor şi aduc cu ei preocupările pe care le-au învăţat la şcoală.

Teologi ai unei epoci

Fiecare dintre marile provincii creştine păstrează totuşi fizionomia sa proprie: scriitorii din Roma se disting între toţi prin spiritul lor practic, prin simţul responsabilităţilor, prin fermitatea preocupărilor morale. Egiptenii, mai idealişti, încearcă sinteze vaste; vor să explice lumea sau cel puţin să dea imagini de ansamblu asupra învăţământului creştin. Asiaticii ţin, înainte de toate, să transmită tradiţia pe care au primit-o de la Sfinţii Apostoli şi luptă cu îndârjire contra ereziilor. În sfârşit, sirienii şi palestinienii se fac de bunăvoie cronicari sau istorici, numai că nu redactează coduri liturgice sau morale. Când se vorbeşte despre literatură, este bine să se ţină cont şi de geografie. Africanul Ciprian nu reacţionează ca Ilariu de Poitiers; grecii au o sensibilitate aparte, o deosebită vigoare filosofică, care le permite să-i întreacă pe majoritatea latinilor. Să nu mai vorbim de emoţia şi lirismul sirienilor, cum ar fi, de exemplu, Sfântul Efrem.

Stilul apologiilor diferă şi el după ethosul şi cultura fiecărui autor. Dacă simplitatea şi originalitatea stilului Părinţilor Apostolici se explicau prin cercul aproape ermetic în care se elaborau operele lor, apologeţii au fost, aproape toţi, instruiţi în şcolile păgâne ale secolului lor, instruire pe care, mai târziu, după convertire, au pus-o în slujba noii lor credinţe.

Efortul teologic al Părinţilor Bisericii este dominat de grija de a teologhisi în conformitate cu nevoile şi aspiraţiile vremii lor, de a elabora o teologie cât mai actuală, în fapt, mai necesară şi mai folositoare epocii lor. În ce priveşte forma, ei s-au străduit să-şi îmbrace, pe cât posibil, gândirea în categoriile filosofice şi ştiinţifice ale epocii lor. Cu alte cuvinte, ei au fost teologi ai epocii lor, atât în ce priveşte fondul problemelor abordate, cât şi în ce priveşte sistemul conceptual şi verbal pe care l-au folosit.

Prin ceea ce scriu, Părinţii trimit nu la rodul gândirii proprii, ci la ceea ce li se descoperă. Aceasta nu înseamnă că personalitatea lor e subordonată, anulată, ci ea primeşte valenţa de purtătoare a unui adevăr care o depăşeşte. „Neîncadrându-se în categoria auctorială a operei, ci în cea a mărturiei, textul patristic e cel mai puţin susceptibil de falsitate; el nu vine să alimenteze orgolii sau dorinţe ascunse, ci se face oglindă a unor experienţe creştine care, în cele din urmă, sunt compatibile cu traiectoria oricărui creştin“, spune profesorul Radu Preda.

Părinţii se străduiau mai puţin să placă şi mai mult să fie folositori. Ei nu urmăreau fala numelui, nici adulaţiile levantine ale celor ce parcurgeau textele lor. Popularitatea şi laudele oamenilor le erau total străine. Urmăreau în toate doar un singur scop: mântuirea. În operele lor, nimic nu se conformează vanităţii stilului, căutării limbajului elevat, armoniei frazelor cizelate. N-au de gând să prezinte material de poliloghie. Nu caută să placă; vor să instruiască şi să educe, şi reuşesc asta. Sfârşesc chiar prin a plăcea din momentul în care vrem să acordăm atenţie operelor lor. În loc de elocvenţa artificială şi savantă a şcolilor, ei deţin darul vorbirii din inimă, cel care vine din credinţă, zel şi entuziasm. Nici unul dintre ei nu ar pierde timpul să redacteze, precum Fronton, elogiul fumului, folosind cuvinte alese şi cizelate cu artă. Însă, Părinţii scriau frumos cu tot protestul lor împotriva frumuseţilor literare. Prin urmare, literatura patristică are şi o valoare artistică de netăgăduit.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!