Documentar
„Sfinţii Voievozi“ Rufeni

„Sfinţii Voievozi“ Rufeni

Nicolae Pintilie, 09 Ianuarie 2014
Capitala Moldovei este o aşezare aflată în continuă mişcare şi evoluţie. Astfel, poate mai mult decât oriunde, la Iaşi se pot observa astăzi vârsta şi etapele oraşului. Cu siguranţă că mulţi dintre noi şi-au pus întrebarea: de ce Mănăstirea Golia, aflată în centrul urbei, este înconjurată de un zid fortificat, ce îi dă aspectul de cetate? Ce a fost în mintea ctitorilor? Ce logică a făcut să se ridice ziduri cu o înălţime de nouă metri şi o grosime de peste un metru? Istoria ne răspunde: în 1667, anul ridicării fortificaţiei, Mănăstirea Golia se afla la capătul oraşului, la extremitatea nord-estică. Pe drumul comercial ce venea din Polonia către Cetatea Albă, mănăstirea se afla în calea invadatorilor - „musafiri“ obişnuiţi în viaţa capitalei Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea. 
 
Dincolo de zidul Goliei, Iaşul se sfârşea. În vale curgea firicelul de apă numit, mai târziu, râul Cacaina. Acesta mărginea aşezarea de codrii seculari care existau pe locul actualului cartier Tătăraşi. 

Biserica rutenilor din coasta Ieşilor

Izvoarele istorice de la sfârşitul secolului al XVII-lea atestă, în partea nord-estică a capitalei Moldovei, aşezarea unei întregi comunităţi de ucraineni sau ruteni. Aceştia făceau parte dintr-un popor de origine slavă. Alungaţi din pământurile părinţilor lor, de la râul Poprad, ei s-au aşezat în Ucraina Subcarpatică şi în Maramureşul românesc. De aici, domnitorul Antioh Cantemir a strămutat câteva sute de familii, pentru a ajuta la defrişarea pădurii de pe colina Tătăraşilor. Astfel, pe firul râului menţionat, s-a întemeiat o adevărată aşezare. Creştini ortodocşi, rutenii aveau nevoie de o biserică în care să îşi poată mângâia sufletele în limba lor, de acasă. Aşa văd majoritatea cercetătorilor întemeierea unei biserici a cărei urmă, astăzi, abia se mai cunoaşte. 
 
Aşezată sub protecţia Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, biserica a fost ridicată în mijlocul satului locuit de ruteni. Rotacizarea cuvântului ruteni a dus la apariţia lui rufeni. Istoricul N. A. Bobdan prezintă o ipoteză mult mai practică: pentru că tăietorii de lemne erau săraci şi prin natura lucrului la pădure erau îmbrăcaţi corespunzător, moldovenii i-au poreclit rufoşi sau rufeni, denumire ce a fost preluată de întreaga aşezare. 
 
În anul 1604, breasla lucrătorilor în lemn „ridicat-au bisearică Svinţîlor Voievoz în coasta Ieşilor, spre răsărit şi miază noapte, în mijlocul codrului celui mare“.
 
Materia primă a fost reprezentată, bineînţeles, de bârnele de lemn, completate de vălătucii de lut. Puţinele stampe ce prezintă dispăruta biserică o înfăţişează cu o singură turlă - care ne duce cu gândul la zveltele biserici maramureşene. Dacă luăm în calcul faptul că rutenii erau strămutaţi din nordul ţării, există posibilitatea ca, în secolul al XVII-lea, la Iaşi să fi existat o biserică maramureşeană din lemn.

În grija cizmarilor ruşi

Timpul a trecut, pădurea a fost tăiată, iar rutenii au rămas fără lucru. Satul Rufeni se mărise, unindu-se cu oraşul Iaşi. Dar, mulţi oameni au fost nevoiţi să plece înapoi în Maramureş, iar alţii au ales calea Bucovinei. Acest lucru a făcut ca biserica să fie părăsită la începutul secolului al XVIII-lea. Aflată în ruină, ea a fost preluată de către o comunitate de ruşi care confecţionau încălţăminte. Aici, ei s-au simţit ca acasă. Au găsit icoanele inscripţionate în slavonă şi cărţi în slavonă, pentru că şi rutenii foloseau aceeaşi limbă liturgică. Izvoarele istorice, dar şi unii călători ruşi în Moldova secolului al XVIII-lea pomenesc chiar şi despre un preot rus - Ivan Puşchin, slujitor al acestei biserici. 
 
În această perioadă, lăcaşul de cult a fost refăcut, însă planurile iniţiale nu au mai fost respectate. Dintr-o biserică maramureşeană, ctitoria a devenit o veritabilă construcţie filo-rusă. Turnul zvelt s-a transformat într-un bulb rusesc, apoi au fost construite abside laterale. Tot atunci, Biserica Rufeni a primit un candelabru mare, adus tocmai de la Moscova, dar şi un set de sfinte vase şi o Sfântă Evanghelie în limba slavonă. Datorită succesului breslei ciubotarilor, la începutul secolului al XIX-lea, ea devenise una dintre cele mai bogate biserici din capitala Moldovei.  

Părăsită şi pustiită

După desfiinţarea sistemului breslelor, Biserica „Sfinţii Voievozi“ a fost preluată, în anul 1901, de „Comuna Oraşului Iaşi“, care s-a angajat să o întreţină. Însă, odată cu sosirea Primului Război Mondial, primăria s-a dezis de Biserica Rufeni, iar aceasta a intrat sub acoperământul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. 
 
Deşi a fost prima biserică în acestă parte de oraş, după anul 1900, în zonă au mai fost construite încă patru biserici. Mitropolia a afiliat-o celei mai apropiate - „Sfântul Dumitru“ Misai. În vremuri tulburi, de durere şi război pentru ţară, ctitoria iniţială nu a mai putut fi întreţinută. Construită din lemn şi pământ, după anul 1940, ea a început să se risipească, puţin câte puţin.

Biserică aflată în amintirea contemporanilor

Moşul Aurel Albu împlineşte, în luna ianuarie a acestui an, 100 de ani. De aproape un secol trăieşte pe colina Tătăraşilor. Cu luciditate, el îşi aminteşte de Biserica Rufeni: „Cum să nu mi-o amintesc? Am copilărit pe lângă ea. Fraţii mei aveau cai şi cărau nisip de sus, de pe dealul nisipăriei şi îl vindeau în tot oraşul, unde era nevoie. Ca să nu mai dea taxă la jandarm, coborau cu căruţa pe o uliţă, a Rufenilor, aşa se chema. Înainte de ajunge în Podul de Fier, erau prăvăliile jidăneşti, iar în spatele lor, pe la mijlocul uliţei, era biserica şi tot acolo era şi o cişmea. Tot cartierul mergea la biserică la apă, până a fi adusă apă prin tot oraşul. Biserica s-a dărâmat… singură. A rămas o grădină mare, pe care s-au pus unii stăpâni şi au mai construit case. Îi păcat mare…“.
 
Astăzi, în acele locuri a rămas o mică grădină, dar şi o mică fântână - de la care locuitorii străzii Rufeni încă mai iau apă. Întrebând prin vecini, nici măcar nu se mai ştie a cui este locul acela, îngrădit cu un gard de spini. Pe o parte din terenul fostei biserici au fost construite case, cu aprobarea Primăriei… Restul e doar pământ accidentat şi plin de mărăcini… Doar apa fântânii transmite, peste veacuri, duhul sfânt al unei biserici.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!