Documentar
Simion Mehedinţi - savantul, profesorul, creştinul

Simion Mehedinţi - savantul, profesorul, creştinul

George Enache, 16 Decembrie 2009

„Un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus“ („Creştinismul românesc“)

Simion Mehedinţi a văzut lumina zilei în Ţara Vrancei, la Soveja, la 19 octombrie 1869. Şi-a făcut studiile secundare la Seminarul Teologic din Roman şi la cel din Bucureşti, iar bacalaureatul l-a luat la Liceul „Sf. Sava“. Acest lucru a influenţat evoluţia sa ulterioară, chiar dacă în studenţie s-a apropiat de curentul criticist maiorescian. Mehedinţi, spre deosebire de mulţi dintre colegii săi de generaţie, care tindeau spre agnosticism, a menţinut o legătură reală cu Biserica, iar evoluţia sa ca savant şi ca om nu este altceva decât un proces îndelungat al întâlnirii şi sintezei dintre credinţă şi ştiinţă.

Studiile superioare le începe la Bucureşti, continuându-le în Fraţa şi Germania, unde şi-a luat şi doctoratul. Devine profesor la Universitatea din Bucureşti, în 1900, la prima catedră de geografie din România. În calitate de specialist, a avut un rol important în dezvoltarea gândirii geografice şi geopolitice de la noi. S-a preocupat de stabilirea obiectului şi conţinutului geografiei, de precizarea locului ei în sistemul ştiinţelor, de determinarea legilor şi categoriilor geografice şi a metodelor de cercetare în geografie şi geopolitică. A elaborat un sistem propriu de gândire geografică, concretizat în lucrarea sa fundamentală „Terra - introducere în geografia ca ştiinţă“ (2 vol., 1931).

Geografie, antropogeografie şi geopolitică

Încă din primii ani de activitate, Simion Mehedinţi a insistat asupra relaţiilor unitare care se stabilesc între mediul geografic, pe de-o parte, şi mediul natural şi antropic, pe de altă parte. Din aceste preocupări a rezultat cursul de antropogeografie inaugurat în anul 1902. Influenţat de geografia politică germană de la sfârşitul secolului al XIX-lea, savantul român este primul în cultura română care încearcă, în mod sistematic, să stabilească o legătură între cadrul fizic, demografie şi dezvoltarea naţională a poporului român. De referinţă rămân analizele sale în ceea ce priveşte rolul Dunării în istoria românilor (rol de „polarizare politică a statului românesc“) sau în ceea ce priveşte raportul dintre demografia unui stat şi forţa acestuia pe planul relaţiilor internaţionale. Odată trecerea operată în cultura europeană de la geografie politică la geopolitică, Simion Mehedinţi devine promotorul celei de-a doua discipline în România, contribuind la întemeierea revistei „Geopolitică şi geoistorie“.

Geopolitica de inspiraţie germană era preocupată mai ales de identificarea cauzelor care conduc la dezvoltarea şi manifestarea plenară în istorie a unui popor, insistându-se pe trei factori care se aflau în relaţie de interacţiune: mediul geografic, „rasa“ şi „cultura“. Din acest motiv, sunt lesne de înţeles preocupările vaste ale lui Simion Mehedinţi, care îmbrăţişeză deopotrivă teme de etnologie, istorie, politică, eugenie, pedagogie. Ca mulţi alţi savanţi români ai vremii, el încearcă astfel să construiască instrumentele dezvoltării naţiunii române, punând un accent deosebit pe educaţie, o educaţie înţeleasă drept stimul al virtuţilor naţionale.

Creştinismul ca paideia

După instaurarea regimului comunist, Simion Mehedinţi şi opera lui au intrat în umbră. Geopolitica era strâns asociată cu planurile naziste de cucerire a lumii şi este adevărat că mulţi s-au folosit de datele ei pentru a potenţa naţionalismul, intoleranţa, şi a justifica crimele făcute în numele „vitalităţii“ popoarelor. Ca reprezentant al „vechiului regim“ şi al ştiinţei „burgheze“, Simion Mehedinţi nu putea scăpa de lustraţia impusă de comunişti. A murit în anonimat pe 14 decembrie 1962, însă, treptat, valoarea operei sale a fost redescoperită, mai întâi a celei cu caracter strict geografic, apoi şi a celeilalte. I s-au redescoperit caracterul generos, deschiderea spre ceilalţi, dialogul pe care l-a promovat între elite şi oamenii de rând, astfel că, în pofida numeroaselor chestiuni care, după atâtea decenii de evoluţie a ştiinţei, i se pot imputa, opera sa rămâne plină de sugestii fecunde, deopotrivă în planul strict ştiinţific sau în cel mai larg al culturii.

Una dintre ideile sale majore, care îl diferenţiază de unii dintre contemporanii săi care au gândit şi ei cultura din perspectivă geopolitică, este rolul major acordat creştinismului în viaţa poporului român. Ideile sale în această privinţă s-au decantat textual destul de târziu, în 1941, în micul volum „Creştinismul românesc“. La nivelul intenţiei, prin acest demers Simion Mehedinţi a dorit să demonstreze, pornind de la date etnografice, istorice, lingvistice etc., vechimea creştinismului la români şi faptul că învăţătura acestuia a pătruns adânc în ţesătura culturală şi morală a poporului român. Era un răspuns dat acelor persoane care nu vedeau în creştinismul popular românesc decât un ghem de superstiţii ce poate fi lesne dat deoparte, în beneficiul culturii moderne.

Mai mult decât atât, Simion Mehedinţi a căutat să identifice trăsăturile dominante ale creştinismului românesc, pe care le propune ca valori pentru epoca modernă. Faptul că cele 11 trăsături stabilite de Simion Mehedinţi ar fi cu adevărat caracteristice creştinismului românilor reprezintă un subiect de discutat, unele interpretări părând forţate şi tinzând să ofere o imagine ideală, nerealistă, despre viaţa religioasă a neamului.

Evident, din această perspectivă, cele afirmate de Simion Mehedinţi trebuie luate sub beneficiu de ipoteză. Însă, din perspectivă paideică, cele 11 caracteristici reprezintă un deziderat ce are în vedere o societate construită pe valorile credinţei, toleranţei, respectului aproapelui şi al celuilalt. Cu alte cuvinte, un program radical diferit de cel al ideologilor „vitalităţii“ dispreţuitoare la adresa demnităţii omului.

Trăsături ale creştinismului românesc

Aceste trăsături ale creştinismului românesc din care se pot izvodi valorile culturii române sunt:

1. Lipsa războaielor confesionale în viaţa poporului român: „Să pui pe cineva pe rug ori să-l înjunghii în numele lui Iisus, să măcelăreşti prunci, să ucizi femei şi bătrâni, să dărâmi biserici, să arzi oraşe şi sate, pustiind ţinuturi întregi, numai din ură confesională, smintenia asta nu s-a pomenit niciodată între fruntariile noastre. Nu doar că noi, românii, am fi niscai sfinţi. Dar, cu toate păcatele noastre, crime în numele Evangheliei nu am făcut“;

2. Neutralitatea faţă de certurile dogmatice, considerată semn al omeniei româneşti, al unei „reale maturităţi sufleteşti“;

3. Primatul sufletului, fapt demonstrat prin râvna religioasă a românilor care merge în timp până la strămoşii daci;

4. Arhaismul creştinismului românesc. Vechimea creştinismului la români este un fapt larg acceptat, însă modul în care creştinismul s-a difuzat la români („pe nesimţite“) reprezintă o diferenţă radicală faţă de cazul vecinilor noştri care s-au creştinat de sus în jos, la ordin, la o dată precisă;

5. Simbioza între Stat şi Biserică, „fără ciocniri, pe de-o parte, şi fără contaminare politică, atât de păgubitoare în viaţa altor naţiuni, pe de altă parte. La noi, Biserica şi neamul au trăit în deplină solidaritate, chiar de la început“;

6. Lipsa ereziilor şi a ereticilor: „Creştinismul nostru păduratic a rămas la adăpostul Carpaţilor mai curat decât al altora... În privinţa aceasta ne-au ajutat trei împrejurări: mai întâi, temperamentul calm, evlavia dacică şi înclinaţia către contemplare a vechilor noştri sihaştri. Poporul român, nefiind habotnic şi nefăcând proces gândului altora, nu şi-a pierdut timpul cu cicăleli confesionale şi cauzalităţi cazuistice“;

7. „Adânca pătrundere a lui Iisus în legende şi în alte creaţii ale sufletului românesc“.

8. Absenţa pornirii spre răzbunare;

9. Acceptarea suferinţei ca mijloc de purificare morală, originată în înclinarea dacilor spre ascetism;

10. Încrederea în biruinţa binelui asupra răului: „Pentru neamul din Carpaţi, socoteala e limpede şi rotundă: lumea e departe, foarte departe de perfecţiune, însă e cu siguranţă perfectibilă“;

11. Prioritatea frumuseţii morale asupra justiţiei formale.

Un suflet de câştigat

Valorile prezentate de Simion Mehedinţi au fost văzute de unii, dacă nu un construct pur cultural, atunci înfăţişare a unei lumi arhaice, fără nici o şansă de regăsire în lumea modernă. Poate că, pentru cei de azi, lumea reflectată de Mehedinţi apare utopică, însă nu putem să nu acceptăm că ceva adânc rezonează în noi când citim despre aceste valori. Este un sentiment de reîntoarcere la origini, la o lume mai bună pe care, în mod evident, pe zi ce trece o simţim tot mai departe. Credinţa, înţelegerea, toleranţa, simţul jertfei, triumful moralei, încrederea în bine sunt elemente tot mai rare în spaţiul carpato-danubian. Sunt valori care, poate, au fost ale înaintaşilor noştri, dar care, în mod cert, ar trebui să fie ale celor de azi şi de mâine, probabil altfel formulate, altfel întemeiate, însă temeinic înrădăcinate. Altminteri, va veni o vreme când nu va mai fi nevoie de teorii mai mult sau mai puţin savante pentru a constata că, într-o margine a Europei, nu trăieşte un popor, ci o ceată de sălbatici postmoderni.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!