Singurătatea, sindrom contemporan al îndepărtării de Dumnezeu

Singurătatea este una dintre multiplele suferinţe existenţiale pe care omul contemporan, lipsit de afecţiunea semenilor, de grija societăţii şi de speranţa unui viitor liniştit, salvator, o resimte dramatic, tragic uneori, în ansamblul relaţional al vieţii de zi cu zi, al dogmelor, filosofiilor şi modelelor pe care lumea în care trăim ni le propune drept "reţete de mântuire". În fond, soluţii incapabile să vindece sufletul din care, voit sau nu, la un moment dat, a fost exilat Dumnezeu.

Sunt cercetători care susţin că singurătatea ar debuta încă de la naştere, când am începe să plângem pentru că ne despărţim de mediul în care ne-am dezvoltat, simţind că va trebui să fim singuri într-o altă lume. Şi tocmai din acest motiv am deveni sociabili, încercând pe tot parcursul vieţii să evităm singurătatea.

Ipoteză şocantă, parţial adevărată, lipsită însă de perspectiva verticalităţii, a aspiraţiei către lumea cerului, reductibilă doar la lupta pe orizontală pentru socializare, realitate relaţională simplificată, definitorie doar pentru aspectul acumulativ al existenţei noastre terestre. Or, ignorarea, lipsa sau eliminarea celeilalte perspective, cea pe verticală, adică a relaţiei omului cu Dumnezeu, ne văduveşte de speranţă. Paradoxal, ne văduveşte chiar de socializare, ca element esenţial al comuniunii ce exprimă fondul existenţial al omenescului, de vreme ce Creatorul lumii este eliminat din ecuaţie.

Nu trebuie să fii teolog ca să înţelegi că omul nu poate fiinţa în afara comuniunii cu semenii şi cu Dumnezeu. Mai ales în afara comuniunii cu Dumnezeu, pentru că în această situaţie ar trăi cu adevărat "plenitudinea" singurătăţii, devenind o fiinţă efemeră, târâtoare asemenea şarpelui ispititor, pentru care orice ridicare a capului ar echivala cu riscul retezării lui.

Când sperăm la o izbăvire "instant" de rătăciri

Psihologul britanic John Cacioppo declara anul trecut pentru "Daily Mail" că "trăim în permanenţă în izolare. În parte pentru că îmbătrânim, ne căsătorim şi avem copii". Acestea fiind "cele trei niveluri ale singurătăţii pe care un om le experimentează în decursul vieţii". Mai mult, singurătatea ar fi chiar "un scop al omului, pentru că altfel izolarea nu ar mai fi fost folosită drept pedeapsă din cele mai vechi timpuri şi până în prezent".

Evident, nu putem fi de acord în totalitate cu cercetătorul englez. Este adevărat că, în decursul istoriei, mulţi Sfinţi Părinţi au căutat singurătatea, nu ca pe un scop în sine, lipsit, evident, de sens sau pentru a se autopedepsi, ci doar ca modalitate de a se desăvârşi, întărind în acest fel legătura firească, pe verticală, a omului cu Cerul, cu Dumnezeu. Învăţămintele însingurării lor sunt darul pe care ni l-au oferit nouă, celor care, iată, din vechime şi până astăzi, ne tot consumăm energiile doar pentru a fugi de semeni, pentru a ne izola de comuniunea spirituală cu ei, cu Dumnezeu, trăind o iluzorie fericire, lipsită de griji, o nepăsare şi un egoism feroce, care ne-au inoculat distructiv ideea unui egocentrism devastator. Ne-am aşezat noi pe scaunul lui Dumnezeu, izgonindu-L din propria-I Lucrare, izolându-L în afara existenţei noastre, reducându-I implicarea doar la nivelul invocativ în momente de răscruce, şi nici atunci sincer, sperând la o izbăvire "instant" a rătăcirilor noastre.

Faţa schimonosită a lipsei de comunicare

Sigur, în planul concret, imediat, imaginea singurătăţii, cu toate faţetele ei umane, este dureroasă şi, din nefericire, neînţeleasă. Avem în acest sens, de pildă, sutele, miile de exemple dureroase, ucigătoare, ale copiilor lăsaţi singuri acasă sau în grija unor rude de părinţii plecaţi la muncă în afara ţării.

Avem statistica neagră a miilor de copii izolaţi prin lipsă de comunicare în propriile familii, îndepărtaţi de comuniunea cu Biserica, marcaţi sufleteşte pentru tot restul vieţii, sau a miilor de bătrâni abandonaţi sau uitaţi de familii prin aziluri.

În era mijloacelor de comunicare modernă, persoanele dependente de internet, de pildă, se izolează şi mai mult, chiar dacă trăiesc impresia că socializează cu foarte mulţi oameni. Controlul tehnicii asupra omului poate conduce la grave repercusiuni sociale şi fizice, internetul prost înţeles şi utilizat fiind cel mai agresiv mijloc de "îngheţare" a sentimentului firesc, uman, de comunicare, elementul cel mai accesibil prin care societatea se autosecularizează, copiii înstrăinându-se definitiv de sacru, adulţii devin alcoolici sau depresivi.

La nivel organic, singurătatea are ca efect creşterea circulaţiei hormonilor de stres şi, implicit, a tensiunii arteriale. Astfel, se produc dereglări ale circulaţiei sangvine. Dereglările somnului se numără şi ele printre efectele singurătăţii. Somnul agitat sau lipsa lui sunt alte probleme care pot apărea la persoanele care se simt singure.

A trăi plenar comuniunea cu Dumnezeu

Cum ne vindecăm totuşi de singurătate? Există oameni care se vindecă de această afecţiune atunci când întâlnesc o persoană care le va fi alături pentru tot restul vieţii sau când merg la preot, se spovedesc şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului. Însuşi psihologul Cacioppo crede că persoanele care sunt singure simt nevoia de a împărtăşi cuiva calvarul singurătăţii, chiar dacă cei mai mulţi resping acest lucru.

Să încercăm să fim aşadar mai buni. Să spunem chiar şi un simplu "Bună ziua" vecinilor, rudelor singure, bătrânilor care în solemna lor tăcere trăiesc dureros lipsa de comunicare, prietenilor şi necunoscuţilor cuprinşi de deznădejde. Dar, mai înainte de orice, să-i aducem la biserică. Să trăiască, firesc, plenitudinea comuniunii creştine în timpul Sfintei Liturghii, la praznice, în timpul pelerinajelor, în faţa icoanelor sau moaştelor care vindecă singurătatea umană.

Cuvântul omului milostiv, vindecător de singurătate

Referitor la vindecarea de singurătate, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea următoarele în predica din Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) din acest an: "Foarte adesea, la suferinţa bolii se adaugă suferinţa singurătăţii. Cuvântul omului milostiv care vizitează pe cei suferinzi şi se roagă pentru ei este, într-o anumită măsură, vindecător de suferinţă şi singurătate, chiar dacă nu poate întotdeauna să fie şi vindecător de boală trupească. Sunt oameni care au ajuns la deznădejde, iar fiindcă nu era nimeni lângă ei să le spună un cuvânt de încurajare, unii au murit înainte de vreme, au murit "de inimă rea", cum se spune în popor. Unii şi-au pus capăt zilelor pentru că în clipe de deznădejde şi de singurătate nu au primit un cuvânt întăritor care să le schimbe starea sufletului lor, să le dea curajul de a trăi, puterea de a-şi purta crucea vieţii.

Sutaşul din Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre puterea cuvântului mobilizator, dar cere de la Iisus cuvântul Său vindecător, dătător de sănătate şi aducător de bucurie. De aceea, trebuie să folosim cu toată responsabilitatea cuvântul, deoarece cuvântul poate răni sau poate vindeca sufleteşte. Un cuvânt greu spus cuiva îl răneşte sufleteşte, iar un cuvânt bun spus cuiva îi poate vindeca răni ascunse şi schimba stări sufleteşti".