Repere şi idei
Singurătatea, un eşec consolator

Singurătatea, un eşec consolator

Paul Siladi, 22 Noiembrie 2017

Binele ni se pare atât de natural încât prea ușor ne obișnuim cu el; până acolo încât încetăm să îl mai simțim. Relația pe care o avem cu răul și cu durerea face parte dintr-un alt registru, unul de o complexitate superioară. Modernitatea, asaltată de rău, secolul XX cu războaiele mondiale, lagărele de exterminare naziste, gulagul comunist, depresia și singurătatea secolului XXI, toate laolaltă au marcat definitiv umanitatea.

 „L’enfer c’est les autres”, celebra afirmație a lui Jean-Paul Sartre din piesa „Huis Clos”, a ajuns un dicton ultra-cunoscut. Oamenii se ascund în spatele ușilor închise, în locuințe supraetajate, călătoresc singuri cu portierele mașini­lor blocate. Singurul spațiu sacru este spațiul intim. Prea mult loc pentru întâlnire nu mai rămâne. În singurătate își construiesc un rai autonom, în care ceilalți, substanța iadului pentru Sartre, nu pot pătrunde. Iar dacă nu e rai, atunci sigur e un iad bine păzit.

La Părinții pustiei din deșertul egiptean, gândul despre iad nu este foarte frecvent. Când apare, este mai ales iadul propriu, construit din păcatele ori patimile care nu au putut fi biruite. Există însă la avva Macarie o întâmplare neobișnuită. Pe când se plimba prin deșert, a găsit un craniu aruncat pe jos. L-a atins cu toiagul, iar craniul îi vorbește: „Am fost preot al idolilor greci, care locuiau aici. Iar tu ești Macarie, purtătorul de Duh. Ori de câte ori te milostivești și te rogi pentru cei pedepsiți, simt o mică mângâiere”. Rugăciunea bătrânului era, așadar, atotcuprinzătoare. Prindea și aduna laolaltă lumea întreagă. Nici măcar cei din iad nu erau ocoliți. Iar vocea preotului păgân continuă: „Cât de departe este cerul de pământ, atâta foc este sub noi. De la tălpi până la cap stăm în mijlocul flăcărilor și nimeni nu poate vedea fața celuilalt, fiindcă fața fiecăruia este lipită de spatele altuia. Dar când tu te rogi pentru noi, putem vedea fața celuilalt dintr-o parte. Aceasta este mângâierea”.

Singuraticului Părinte din pustie i se descoperă că iadul este în mod esențial incapacitatea de a relaționa: fața lipită de spatele celuilalt. Singurătatea totală. Ignorarea absolută. Închis cu tine însuți în indiferența neputincioasă a celor din jur. Simpla vedere a unei fețe prietenoase te scoate puțin din singurătate, îți oferă cel puțin intuiția comuniunii, dacă nu deplinătatea ei. „Nu este bine să fie omul singur.” Acesta este diagnosticul pe care Dumnezeu îl pune omului abia creat.

Teologia construiește în jurul acestei respingeri a singurătății, personalismul. Se afirmă cu tărie că omul este în mod esențial persoană, adică este deschis spre comuniune și relație. Charles Bukovsky, scriitorul solitar care și-a apărat constant singurătatea și dezordinea, constată: „Singurătatea nu mi-a părut niciodată un lucru bun. Sa fiu singur mi-a făcut bine uneori, dar niciodată nu am simțit ca e bine...” Singurătatea este un eșec consolator; o exagerare a autonomiei dată omului de Dumnezeu. Singurătatea, trăită în felul acesta, sfârșește prin a dezumaniza. Pune cărămidă peste cărămidă la temelia iadului personal.

Singurătatea Părinților este de un cu totul alt tip. Este construită în jurul relației solide cu Dumnezeu și, în majoritatea cazurilor, cu câțiva apropiați. Bătrâni și ucenici sunt legați prin dragoste unii de alții și de Dumnezeu, iar prin El de întreaga lume, ale cărei dureri și viață le trăiesc mereu în rugăciune. Iar efi­ciența acestei rugăciuni trece dincolo de hotarele lumii, pătrunde până în măruntaiele iadului, și aduce liniște și mângâiere celor pe care niciodată nu i-au cunoscut, decât în Dumnezeu, în dragoste nelimitată.

În afara unor legături puternice, oamenii riscă definitiv să se piardă. Ba mai mult, chipul omului este o formă de întâlnire și de mângâiere, mediată de rugăciune. Aceasta este grandoarea rugă­ciunii, care, la fel ca dragostea din care izvorăște, nu are limite.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!