Sinodul I Ecumenic şi cărămida Sfântului Spiridon

Bogdan Dedu, 08 Decembrie 2007

▲ Sfântul Spiridon a trăit în Cipru, la cumpăna dintre veacurile al III-lea şi al IV-lea ▲ A fost contemporan cu împăratul Constantin cel Mare ▲ Om simplu, însă iubitor al ştiinţei curăţirii de patimi, păstor de oi şi lucrător al pământului, a ajuns episcop de Trimitunda ▲ S-a numărat printre cei 318 părinţi ai primului Sinod Ecumenic de la Niceea ▲ Este cunoscut printre creştini ca mare făcător de minuni ▲

Sfântul Spiridon s-a născut în jurul anului 270 în localitatea Askia din insula Cipru, într-o familie creştină de oameni simpli. Nu a avut parte de învăţătură, nu a urmat şcoli înalte. A fost cioban, o îndeletnicire pe care a îndrăgit-o şi pe care n-a părăsit-o niciodată. S-a căsătorit şi a avut o fiică, pe nume Irina. La puţini ani după căsătorie a rămas văduv. A îndurat cu răbdare văduvia. Simeon Metafrastul spune despre el că „vieţuia cu cinste şi cu dragoste de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubirea de străini“.

Impresionaţi de viaţa sa deosebită, creştinii din orăşelul Trimitunda l-au rugat să le fie episcop, în locul celui care murise de curând. A acceptat, însă după îndelungi insistenţe. Ca episcop şi-a continuat viaţa sa modestă de mai înainte: purta aceleaşi haine sărăcăcioase, călătorea totdeauna pe jos, lucra pământul şi avea grijă în continuare de oile sale. Deşi exigent cu sine însuşi, episcopul Spiridon manifesta totdeauna compasiune faţă de ceilalţi oameni şi o mare îngăduinţă faţă de slăbiciunile lor.

Pentru a mângâia vreun drumeţ, de exemplu, nu ezita să-şi întrerupă postul şi să mănânce împreună cu el. Prin blândeţe, smerenie şi simplitate a primit de la Dumnezeu marele dar al facerii de minuni, pentru ajutorarea semenilor şi zidirea Bisericii.

Minunile episcopului Trimitundei

Minunile sale, rămase în memoria Bisericii, sunt numeroase: în vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură; a pus capăt foametei la care contribuiau vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul; a prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe; a oprit curgerile râurilor.

O femeie i-a cerut o sumă de bani pe care o încredinţase spre păstrare fiicei lui. Sfântul a întrebat-o pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii, iar aceasta i-a răspuns din mormânt. Aflând de la ea unde erau ascunşi banii, i-a dat stapânei lor; a vindecat pe împăratul Constanţiu al II-lea de boala de care suferea; a înviat copilului unei femei; a vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar acesta, pentru slava deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.

Cărămida de la Niceea

Sfântul Spiridon a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, întrunit în anul 325 pentru combaterea ereziei preotului Arie din Alexandria. Arie nega dumnezeirea lui Iisus Hristos, Îl considera cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, diferit ca fiinţă de Acesta: Tatăl era necreat, Fiul creat.

Episcopii adunaţi la Sinodul de la Niceea au întărit învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În lămurirea acestei învăţături, un rol important l-a avut şi episcopul Trimitundei, Spiridon. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenţi cum Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să devină ortodox, motivând că „atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii“. La Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei, între cei doi legându-se o strânsă prietenie.

Ajuns la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a murit în anul 348. Cu un an înainte, Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul său. A fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Este sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 12 decembrie, iar de Biserica Romano-Catolică pe 14 decembrie.

Buclucaşa vindecare a cailor decapitaţi de arieni

O altă minune a săvârşit-o Sfântul Spiridon în drumul spre Niceea, unde se îndrepta, împreună cu ucenicul său, pentru a participa la cel dintâi sinod ecumenic. Arienii îl cunoşteau bine că este apărător al dreptei credinţe. De aceea încercau să îl împiedice de a ajunge la sinod. Poposind sfântul şi ucenicul său la un han, noaptea, arienii au tăiat capetele cailor. În zori, ucenicul a descoperit caii morţi. A mers atunci la Sfântul Spiridon şi i-a povestit cele întâmplate. Sfântul Spiridon, nădăjduind în Dumnezeu, i-a poruncit ucenicului să pună capetele cailor la locul lor. Ucenicul s-a întors la grajd să împlinească cât mai repede porunca. În graba lui, dar şi pentru că nu se luminase încă bine de ziuă, ucenicul a pus capul calului alb la cel negru, iar capul calului negru la cel alb. Îndată caii au înviat şi s-au ridicat pe picioarele lor. Sfântul şi ucenicul său şi-au continuat apoi călătoria spre Niceea. Cei care îi întâlneau pe cale se mirau văzând un cal negru cu capul alb şi un cal alb cu capul negru.

Sărbătorile Sfântului Spiridon

În Corfu, moaştele Sfântului Spiridon, purtate de patru preoţi special pregătiţi pentru aceasta, sunt scoase în procesiune de patru ori pe an. Fiecare procesiune are legătură cu minunile săvârşite de Sfântul Spiridon de-a lungul timpului. Cea mai importantă este procesiunea din Sâmbăta Mare, când moaştele sunt scoase împreună cu Sfântul Epitaf. Datează din 1553, când Sfântul Spiridon a salvat insula de la foamete. Scoaterea Sfântului Epitaf în această zi, iar nu în Vinerea Mare, datează din perioada în care insula era sub administraţie veneţiană: catolicii nu permiteau ca procesiunile ortodocşilor să se facă în aceeaşi zi, motiv pentru care aceştia din urmă scoteau Sfântul Epitaf în Sâmbăta Mare.

Cea de-a doua procesiune are loc în Duminica Floriilor. În 1630, Corfu a fost cuprinsă de o epidemie de ciumă. Locuitorii s-au rugat Sfântului Spiridon, şi în Duminica Floriilor autorităţile veneţiene au constatat încetarea epidemiei.

A treia procesiune anuală are loc pe 11 august. Ea aminteşte de minunea făcută de Sfântul, în anul 1716, când turcii conduşi de sultanul Ahmet al III-lea asediaseră insula.

A patra procesiune se desfăşoară pe 12 noiembrie. În 1718, veneţianul Andrea Pizani a încercat să zidească, prin înşelăciune, un altar latin în biserica Sfântului Spiridon. Sfântul l-a împiedicat printr-o minune.

Procesiunile durează trei zile, cu excepţia celei din Duminica Floriilor, care se limitează numai la acea zi. În tot acest timp se săvârşeşte Sfânta Liturghie dimineaţa, Paraclisul Sfântului şi Vecernia cu priveghere.

Zi şi noapte, credincioşi din toată lumea vin şi se închină moaştelor Sfântului Spiridon.

Împăratul vindecat printr-o atingere

Cel de-al doilea fiu al împăratului Constantin cel Mare, Constanţiu II (337-361), după moartea tatălui său, a primit spre guvernare partea răsăriteană a imperiului roman. Pe când se afla în Antiohia Siriei, s-a îmbolnăvit grav. Oricât au încercat medicii să-l vindece, nu au reuşit. În cele din urmă, împăratul a renunţat la ajutorul medicilor şi s-a încredinţat lui Dumnezeu, cerând necontenit, prin rugăciunile sale, însănătoşirea.

Într-una din nopţi a avut o vedenie: un înger i-a arătat o adunare de episcopi, în mijlocul cărora se aflau doi care păreau a fi învăţătorii celorlalţi. Îngerul i-a spus atunci: „aceştia doi sunt cei care te vor vindeca de boala ta“. Sculându-se din somn, împăratul se gândea la vedenia pe care o avusese şi încerca să îi identifice pe cei doi. Aceştia, însă, îi erau necunoscuţi. Nu îi întâlnise niciodată. Atunci a chemat la sine episcopii din cetăţile învecinate. Neaflând între aceştia pe cei doi episcopi din vedenie, a chemat apoi mulţi episcopi din cetăţi mai îndepărtate. Nici de data aceasta nu a reuşit să-i descopere. Atunci a trimis scrisoare în întreaga lume, rugând episcopii să vină la el. Primind înştiinţare în vis de la Dumnezeu despre toate acestea, Sfântul Spiridon a luat cu sine pe ucenicul său, Trifilie, şi a mers la împărat. Era îmbrăcat în hainele sale simple, purta mitra sa cea de papură, iar în mână ţinea toiagul de finic. Văzându-l astfel îmbărcat, unul dintre slujitorii palatului a crezut că e un sărac oarecare. Nu l-a lăsat să intre. A râs de el şi i-a dat o palmă peste obraz. Sfântul Spiridon, fiind fără răutate, i-a întors şi celălalt obraz, potrivit poruncii lui Hristos. Descoperind apoi că este episcop, slujitorul şi-a cerut iertare şi i-a dat voie sfântului să meargă la împărat. Când cei doi au intrat în camera împăratului, acesta i-a recunoscut: erau cei doi episcopi din vis. La acel moment, Trifilie nu era încă episcop.

Venind în întâmpinarea lor, împăratul i-a rugat cu lacrimi să mijlocească la Dumnezeu pentru a-i dărui vindecarea. Însă cum s-a atins Sfântul Spiridon de haina împăratului, acesta s-a făcut îndată sănătos. Bucurându-se de vindecarea sa, împăratul i-a oprit câteva zile la palat şi i-a ospătat. La plecare, a vrut să-i dea drept răsplată mult aur Sfântului Spiridon, însă acesta a refuzat să primească, spunându-i că nu în felul acesta se cade a-i mulţumi pentru dragostea arătată: „pentru că ceea ce s-a făcut prin mine pentru tine, dragoste este. Căci a lăsa casa şi a veni pe marea învolburată şi a răbda asprimea iernii, oare aceasta nu este dragoste?“

Călătoria sfântului la Corfu, într-o căruţă cu fân

Moaştele Sfântului Spiridon au fost descoperite abia în secolul VII. Când arabii au invadat insula, ciprioţii au deschis mormântul şi au aflat, cu acest prilej, trupul sfântului neputrezit, răspândind miros de busuioc. Se crede că atunci au şi fost duse în capitala imperiului, pentru a fi în siguranţă. În jurul anului 1200, pelerinul rus Antonie Novgorod atestă prezenţa moaştelor în biserica Maicii Domnului - Povăţuitoarea, din Constantinopol. De aici au fost mutate în biserica Sfinţilor Apostoli, unde vor fi aflate, pe la 1350, de un alt pelerin, Ştefan Novgorod.

După cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453, preotul Georgios Kalohairetis a luat în taină sfintele moaşte împreună cu cele ale sfintei Teodora Împărăteasa († 867) şi, ascunzântu-le într-o căruţă cu fân, la capătul unei lungi călătorii prin Tracia, Macedonia şi Epir, le-a dus în insula Corfu în anul 1456, unde au rămas până astăzi. Kalohairetis a încredinţat fiului său Marcu moaştele Sfintei Teodora, iar unui alt fiu, Filip, pe cele ale Sfântului Spiridon. Prin căsătoria Siminei, fiica lui Filip, cu Stamatelos Vulgaris, în 1520, moaştele Sfântului Spiridon vor rămâne în proprietatea familiei Vulgaris până în anul 1925, când vor fi dăruite Bisericii. Din 1967, prin ordonanţă prezidenţială, biserica cu moaştele a fost declarată Aşezământ de închinăciune, iar Sfântul Spiridon a fost recunoscut drept ocrotitorul oraşului Corfu.

Sfântul Spiridon întâmpină şi astăzi pelerinii stând în picioare în racla sa. Este o imagine mai rar întâlnită la moaştele sfinţilor. De altfel, abia din 1925 moaştele au fost încadrate într-o raclă. Pentru că în fiecare an cei care îi schimbă hainele găsesc încălţămintea tocită, a fost numit „sfântul călător“. Se spune că, noaptea, Sfântul Spiridon părăseşte biserica şi merge la cei care îi cer ajutorul.

Bucură-te, păstorul credincioşilor!

Darul Duhului fiind cu tine, deşi în tinereţe ai fost păstor turmelor celor necuvântătoare, la bătrâneţe însă fiind cu înţelepciune, ai ştiut a păstori şi turmele cele cuvântătoare ale credincioşilor, şi la Soborul cel dintâi te-ai arătat apărător şi de minuni făcător; pentru aceasta îţi aducem cântarea:

Bucură-te, episcopul Trimitundei;

Bucură-te, lauda poporului celui credincios;

Bucură-te, tămăduirea bolnavilor;

Bucură-te, că eşti rugător către Dumnezeu pentru cei cuprinşi de patimi;

Bucură-te, că din primejdii mântuieşti pe cei ce aleargă la tine;

Bucură-te, izbăvitorul patimilor celor trupeşti şi sufleteşti;

Bucură-te, că oricine aleargă la ajutorul tău nu iese neajutorat;

Bucură-te, tămăduitorul rănilor celor de moarte;

Bucură-te, că la orice întâmplare fiind chemat eşti grabnic ajutător;

Bucură-te, doctorul cel fără de plată;

Bucură-te, nădejdea tuturor;

Bucură-te, acoperământul şi scăparea noastră;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridoane, mare făcătorule de minuni! (Fragment din acatistul Sfântului Spiridon)

Hoţii prinşi în stâna episcopului

Sfântul Spiridon a acceptat să fie episcop la insistenţele creştinilor din orăşelul Trimitunda. Însă chiar în această înaltă demnitate nu a renunţat să păstorească oile. Se spune că odată au venit hoţii noaptea la stână şi au furat câteva oi. Însă, după cum relatează Simeon Metafrastul, „Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său şi păzind puţina lui avere, a legat pe hoţi cu legături nevăzute, încât au fost ţinuţi până dimineaţa“. Făcându-se ziuă, a venit sfântul la oi şi a descoperit hoţii legaţi, având mâinile şi picioarele nemişcate. S-a rugat atunci, şi aceştia s-au putut ridica de la pământ. Atunci i-a învăţat să nu mai fure din munca altuia, ci să se hrănească din osteneala mâinilor lor. Le-a dat apoi câte un berbec la fiecare şi le-a zis: „Luaţi acestea ca să nu fie în zadar osteneala voastră şi privegherea cea de toată noaptea“. După aceea i-a lăsat să plece.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!