Patristica
Slujba înmormântării - rugăciunea izvorâtă din iubire mai tare decât moartea

Slujba înmormântării - rugăciunea izvorâtă din iubire mai tare decât moartea

Lică Lepădatu, 29 Septembrie 2013
Adevăratul creştin nu se teme de moarte pentru că Îl are alături pe Hristos. Moartea încheie şi începe o etapă a vieţii noastre. 
 
Ea este o poartă care, mai devreme sau mai târziu, ni se va deschide tuturor. Odată trecut pragul, fiecare dintre noi este condus spre Cel Care ne-a dat viaţă şi Care aşteaptă răspunsul faptelor noastre.
 
Înmormântarea este o slujbă de pregătire a întâlnirii cu Dumnezeu. Pentru noi creştinii moartea este legată de înviere, aşa cum mărturisim în troparul Învierii : ,,Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“.
 
Omul este suflet şi trup. Sufletul provine de la Dumnezeu, iar trupul este luat din pământ (Facere 2, 7; I Cor. 15, 45). De la naştere şi până la moarte, creştinul este într-o pregătire continuă în vederea întâlnirii cu Hristos. Astfel Botezul, Spovedania, Împărtăşirea şi săvârşirea faptelor bune sunt esenţiale pentru călătoria spre Împărăţia Cerurilor. De aceea Mântuitorul spune: ,,Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă“ (Matei 10, 28). 
 
Deoarece rugăciunile pentru om nu încetează nici după viaţa pământească, Biserica a rânduit să se oficieze slujba specială numită Slujba înmormântării. Această slujbă precum şi alte rugăciuni şi rânduieli legate de cultul morţilor se găsesc în cartea numită ,,Panihida“.
 
Momentul morţii poate veni pe neaşteptate. În cazul în care moartea survine în urma unei suferinţe trupeşti sau a vârstei înaintate, familia trebuie să se îngrijească ca persoana în cauză să fie spovedită, împărtăşită, iar la îndemână  să aibă o lumânare pentru a fi aprinsă în momentul despărţirii sufletului de trup.

Priveghere şi „stâlpi“

După ce trupul mortului este spălat şi îmbrăcat în haine noi curate, preotul este chemat de familie pentru a săvârşi „slujba stâlpilor“. Aceasta constă în citirea unor evanghelii şi a unor rugăciuni. Pe pieptul mortului se află o icoană, iar la căpătâiul său se aprind lumânări de către familie şi credincioşi. Recomandat este ca după plecarea preotului să se citească din Psaltire sau alte rugăciuni. Toate acestea sunt o mângâiere şi un sprijin pentru familia îndurerată,  dar mai ales pentru sufletul celui care de acum înainte nu mai poate face nimic pentru sine.

Slujba propriu-zisă

În ziua înmormântării trupul mortului este adus în Sfânta Biserică - locul unde s-a botezat, s-a cununat şi unde a alergat de fiecare dată să se roage şi   să-I mulţumească lui Dumnezeu. Sicriul este depus pe o masă curată, iar în jurul lui se vor aşeza sfeşnice cu lumânări şi flori. Aducerea trupului mortului la Biserică, în mijlocul comunităţii unde a trăit, arată că el face parte din comunitatea creştină din acea localitate sau parohie. Creştinii veniţi la această slujbă nu fac doar o simplă prezenţă. Membrii comunităţii sunt prezenţi la această ultimă ceremonie spre a se ruga pentru sufletul celui plecat dintre ei, dar şi pentru a sprijini familia care a pierdut pe cineva drag. La căpătâiul mortului se aşază o cruce care străjuieşte trupul celui neînsufleţit şi care ne dovedeşte că cel care a murit a fost creştin, iar crucea i-a fost călăuză toată viaţa. În rugăciunile din slujba înmormântării preotul roagă pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului să odihnească în pace sufletul celui adormit. Condacul atât de cunoscut: ,,Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfarşit“ arată că Biserica - preot şi credincioşi - se roagă bunului Dumnezeu să-l ierte pe cel mort şi să-l învrednicească de vieţuire cu sfinţii în Împărăţia cerurilor.
 
În cadrul ecteniei preotul cădeşte cu tămâie trupul mortului rostind rugăciunea : ,,Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavol l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, Însuţi, Doamne, odihneşte sufletul adormitului robului Tău, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Şi orice greşeală ce a săvârşit el cu cuvântul, sau cu fapta, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-l. Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi Cuvântul Tău este adevărul.“  În cadrul acestei rugăciuni în care preotul face apel la mila lui Dumnezeu, credincioşii îşi unesc glasul şi rugăciunea cu preotul spunând toţi: ,,Dumnezeu să-l ierte“. Întreaga comunitate nu este indiferentă la pierderea fratelui lor şi de aceea cuvântul cel mai potrivit şi cel mai des folosit de toţi este această scurtă rugăciune: „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească“.
 
Din păcate observăm tot felul de obiceiuri care trebuie evitate: dorinţa de a se bate clopotul în mod repetat de dimineaţă până seara, spargerea unei căni la plecarea mortului din casă, oferirea unei găini la plecare sau la groapă, desfacerea legăturii de la picioarele mortului în timpul slujbei înmormântării, acoperirea oglinzilor din casă cu pânze, pregătirea unui număr fix de capete (colaci) sau vase, pregătirea unei cine cu mâncare şi băutură în noaptea priveghiului, fixarea unor reguli referitor la păstrarea sau ridicarea florilor din sicriu, introducerea unor obiecte de uz casnic sau dragi mortului în sicriu, claxonarea, însoţirea cu lăutari a cortegiului funerar, plimbarea mortului prin locuri frecventate de acesta în timpul vieţii şi neaducerea lui direct la biserică, introducerea la pieptul mortului de bani sau alte obiecte, legarea de mâna mortului a unui bănuţ sau sfatul unora ca familia celui decedat să nu meargă imediat după înmormântare la mormânt. Toate aceste practici nu au nimic în comun cu atmosfera de reculegere şi rugăciune pentru cel care  a plecat dintre noi. Doar rugăciunile Bisericii, ale familiei şi ale celorlalţi creştini îl ajută de acum înainte. Toate celelalte îi sunt inutile sau chiar îi fac mai mult rău. Preotul va observa de fiecare dată orice abatere în acest sens şi cu mult tact pastoral va îndruma pe credincioşi să renunţe la aceste practici neortodoxe.
 
Acum se vede mai tare ca oricând că deşertăciuni sunt toate cele omeneşti şi toate bunurile materiale şi demnităţile avute în timpul vieţii s-au dus şi nu mai sunt de folos. Fiecare dintre noi va pleca doar cu faptele făcute în timpul vieţii. Din acest moment cel adormit va da răspuns pentru faptele săvârşite cu sufletul şi cu trupul în faţa Dreptului Judecător Care este Hristos, aşa cum auzim la Evanghelia din slujba înmormântării: ,,Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu, Care M-a trimis“ (Ioan 5, 24-30). Faptul că va veni o zi când şi noi cei vii vom da răspuns în faţa lui Hristos pentru viaţa petrecută pe acest pământ trebuie să ne dea de gândit şi chiar din acest moment să-L căutam pe Hristos Cel care S-a răstignit, a murit şi a înviat pentru noi.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!