Reportaj
Fotografii: Mihnea Păduraru

Slujire într-o parohie izolată din Dobrogea

Dumitru Manolache, 30 Iunie 2017

Multe dintre satele dobrogene se sting încet-încet, odată cu bătrânii care le mai populează. Pierdute prin văile râurilor, răsărite în mijlocul câmpurilor verzi, ca niște insule, așezările se strâng în jurul bisericilor, cu turlele lor care seamănă de departe cu catargele unor corăbii. Am întâlnit în această vară la Cerchezu, în județul Constanța, un preot a cărui fiecare zi de slujire este o jertfă pentru Dumnezeu și pentru puținii săi enoriași, care văd în Biserică nu numai un simbol identitar, ci și sensul unei necesare și obligatorii continuități.

Înaintam peste câmpuri spre satul Cerchezu, cotropiți de sentimentul unei plonjări într-o imen­să mare verde. La orizont, câțiva nori se franjuraseră slobozind spre pământ sfori subțiri de ploaie. Mergeam ca spre poarta unui timp, dincolo de care istoria mai veche sau mai nouă dă din aripi, încercând să se salveze din gura unei grotești vietăți care se numește uitare. Împotriva acestei ființe fără chip așază părintele paroh Ciprian Mihail Mândra biserica înnoită, gata-gata să cadă și ea pradă disperării, nu numai dintr-o datorie firească a slujitorului Altarului, ci mai ales din nevoia acută de a ține strânsă în jurul ei micuța comunitate pe cale de stingere.

Istoria unui sat

Parohia „Izvorul Tămăduirii”-Cerchezu, din Protopopiatul Calatis, are în total vreo 140 de familii. „Satul nostru a fost înființat în 1880, fiind colonizat cu vreo 30-40 de familii din Oltenia, împroprietărite aici după Războiul de Independență din 1877. Atunci s-au pus bazele bisericii, care s-a zidit prin contribuția specială a unor oieri sibieni așezați în zonă. În 1907 a fost sfințită, iar peste câțiva ani, din cauza năvălirilor dinspre partea bulgară, a fost devastată, Sfânta Masă spartă de «cerchezchioi», soldați mercenari care păzeau granița de nord a Imperiului otoman, de unde vine și denumirea așezării.

După Războiul de Indepen­dență, ei s-au retras în vechiul Cadrilater, dar au continuat să facă incursiuni de pradă la nord de Dunăre și în zona Dobrogei. Biserica a început să funcționeze efectiv odată cu venirea părintelui Grigore Crețu (Gregori Creti), fost căpitan în armata țarului Romanov. După Revoluția Roșie de la 1917 a ajuns aici, unde a rămas vreme de peste 50 de ani. După 1970, alți câțiva preoți vrednici au slujit la Cerchezu: părintele Graur, părintele Dorin, părintele Alexandru. O perioadă de cinci-șase ani, biserica a rămas fără preot, slujbele fiind săvârșite de către părinții din Negru Vodă. Prin voia lui Dumnezeu, din 2003, am fost numit paroh la Cerchezu”, ne povestește părintele Ciprian Mihail Mândra.

Chipul înnoit al bisericii

De cum a preluat slujirea aici, părintele a început ample lucrări de consolidare și reparare a bisericii. I-a schimbat acoperișul, i-a tencuit exteriorul, a turnat centuri de beton la turle, i-a schimbat geamurile, a retencuit-o la interior. „Au fost lucrări foarte ample de hidroizolație, dat fiind faptul că sfântul locaș nu are fundație, fiind așezat pe un pisc de piatră. Am realizat o încălzire prin pardoseală. Am recondiționat catapeteasma și am schimbat restul mobilierului interior foarte degradat. Acum, ne pregătim pentru pictură, care a și început deja. Pe toată perioada lucrărilor, slujim într-un paraclis pe care l-am construit lângă biserică din materialele recuperate de la schelele folosite la repararea bisericii”, ne spune sfinția sa, care a reparat și casa parohială, ce arăta ca un grajd.

În parohie au rămas aproape numai bătrâni. Copiii lor au plecat din sat și din țară, la muncă. Populația este ortodoxă în pro­porție de aproape 100%: doar două persoane provin dintr-o căsătorie mixtă turco-română, dar și ele frecventează biserica satului.

Parohia are și o filie, Măgura, un sat izolat, cu vreo 20-30 de case, aflat la câțiva kilometri de Cerchezu. Era cândva o așezare arătoasă, cu populație vrednică. În trecut, se numea Dokuz Agaç („Nouă copaci”), românizat în „Docuzaci”. Aici și în alte patru localități apropiate, prin 1834 au fost colonizați de către pașa Hasan arabi originari din Siria, care erau foarte apreciați pentru priceperea lor de a lucra pământul în condiții de secetă.

Sahara Dobrogei

„În 2003, la Măgura erau în jur de 40 de case locuite, în cea mai mare parte de câte un bătrân. Astăzi mai sunt în jur de 25 de case locuite, cu o populație de sub 50 de locuitori. Eu slujesc alternativ la Cerchezu și la Măgura. Biserica din acest cătun a fost ridicată de părintele Grigore Crețu în 1928. Cu un an în urmă, am realizat cu niște prieteni sociologi de la București un studiu acolo pentru a afla de ce îmbătrânesc satele României. Și a rezultat că fenomenul are drept cauză lipsa creșterii demografice din anii ’80. Copiii acestor oameni sunt plecați în străinătate la muncă. M-a întrebat mai demult un coleg, preot la oraș, cum e aici la noi. Și i-am răspuns că auzi cum crește iarba!”, ne mărturisește părintele Mândra, care, pentru a putea ajunge să slujească în cătun, a făcut eforturi deosebite să pietruiască drumul până acolo. „Cu ani în urmă, Măgura a fost o localitate bogată, bine organizată, care avea școală, grădiniță și un cămin cultural. Astăzi nu mai are nimic. Cu eforturile Primăriei Cerchezu, s-a amenajat o cameră în fosta grădiniță, în care se mai organizează o masă praznicală, o ședință. Un bătrân îmi spunea: «Nepoate, cum îți pui perna, așa te trezești dimineața. Dacă o pui strâmb, a doua zi te doare capul. Dacă nu, ai un somn liniștit și odihnitor». Cam așa este și cu ceea ce se întâmplă prin aceste locuri unde uitarea cotropește totul”, ne spune părintele paroh.

Am vizitat și noi satul Măgura, „Sahara Dobrogei”, cum o numește Angela Marinescu, o femeie care ne spune că în sat nu există magazin, nu vine nici un autobuz și că a murit foarte multă lume. Iar de la Ionica Curcan am aflat că aici mai trăiesc doar patru tineri și șase copii.

Am părăsit acest pustiu verde, cu imaginea unui schelet de scaun în minte, care adună în simbolistica lui toată durerea acestui loc în care numai Biserica încearcă să mai țină vie scânteia speranței.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!