Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Slujitor exemplar al vocaţiei şi înmulţitor al talantului

Slujitor exemplar al vocaţiei şi înmulţitor al talantului

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 06 Martie 2018

În anul universitar 1964- 1965 şi-a făcut apariţia la catedra amfiteatrului cel mare al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, la cursul de „Literatură română contemporană”, ce figura în programa promoţiei 1961-1966 a Secţiei de română, de la Facultatea de Filologie, un bărbat abia trecut de anotimpul tinereţii. A cucerit repede prin ţinuta nobilă tribul nostru studenţesc, ce număra peste 150 de suflete. Întruchipa, am observat dintr-o ochire, eleganţa în tot deplinul său înţeles. Numele său era Liviu Leonte, pe atunci lector universitar. Fără a fi prea înalt se impunea şi prin statura sa, ce avea, cred, o altitudine a interiorităţii. Vestimentaţia, întotdeauna de un bun gust, se adăuga mărcii de distincţie a întregii sale alcătuiri. Părul platinat, cu reflexe strălucitoare la acea vreme, încununa armoniosul modelaj uman. Odată cu trecerea anilor, podoaba sa capilară avea să capete o patină nu mai puţin preţioasă. Lumina ochilor pulsa neastâmpărată, lăsând să se întrevadă efervescenţa unei minţi mereu în acţiune. Cum nu prea des se întâmplă, înfăţişarea sa se acorda consonant cu modul de a fi, de a se manifesta. Liviu Leonte mi-a apărut chiar dintru începuturi ca adeptul nedezminţit al măsurii lucrurilor, cumpănirii şi echilibrului.

Rostirea lui de la catedră respecta toate regulile retoricii adevărate. Cuvântul era miezos, aşezat la locul cuvenit, în forme verbale logice, cu tâlc şi cu acea săgetare ce-ţi incită gândirea, o provoacă. Trecea firesc de la detaliul semnificativ la generalizarea bazată pe reliefarea esenţelor. Discursul său, totdeauna subtil construit, avea tăietură clasică, dar şi tonalităţi de modernitate deloc ostentative.

Liviu Leonte era seniorial în tot şi în toate. Se amesteca natural între noi, ucenicii. Conversam cu amenitate, însă nu călcam niciodată linia aceea invizibilă a respectului. Între magistru şi discipoli se păstra o distanţă, una amicală, şi nu aveai cum să i te adresezi în acea vreme a apelativelor tovărăşeşti decât cu „dom’ profesor”. Cu aceste cuvinte mi-am croit drum de fiecare dată spre ceea ce aveam să-i zic, şi astfel s-a petrecut cam în mai toţi anii de când l-am cunoscut până miercuri, 28 februarie 2018, ziua trecerii la cele veşnice la aproape 89 de ani, ce s-ar fi rotunjit la 8 aprilie. În 2013, la rostuirea a şapte decenii de viaţă, invitat de cei care mi-au pregătit un neaşteptat dar, o carte, „Divanul cu prieteni, Grigore Ilisei 70”, arhimandritul de atunci, ierarhul de azi, PS Timotei Aioanei, şi scriitorul Cătălin Ciolca, profesorul Liviu Leonte, statornic cronicar al scrisului meu, mi-a consacrat un amplu comentariu, conturându-mi un profil cuprinzător. A fost, dacă nu mă înşel, cel din urmă articol semnat de Liviu Leonte, pradă din toamna acelui an a unei boli ce nu i-a mai îngăduit să ia condeiul în mână şi să aştearnă meşteşugit, cu un scris caligrafic fără de cusur, exegezele sale. În acel excurs, intitulat „La aniversară...”, la sfârşitul hermeneuticii dedicate cărţilor, Liviu Leonte nota: „Rândurile de mai sus au fost scrise la aflarea ştirii că prietenul Grigore Ilisei va fi curând septuagenar. Îmi dau seama că am folosit pentru prima oară cuvântul «prieten». De obicei îi spun «dom’ Grigore», el mi se adresează cu «dom’ profesor». Am parcurs şi unul şi altul (eu ceva mai mult) cea mai neagră perioadă a istoriei în privinţa relaţiilor interumane. Era primejdios să te apropii de cineva, suspiciunea era în floare. Şi totuşi în aceste condiţii am avut fiecare câţiva, foarte puţini, cărora ne-am mărturisit gânduri inexprimabile în public. Nu chiar prea periculoase, acelea au rămas pentru uzul personal.”

Cu adevărat ne-am împărtăşit împreună nu o dată din cele ale tainiţei sufletelor noastre, pentru că a existat ceva afin între noi. Legătura, prietenia pe care, potrivit afirmaţiei profesorului, ne-am sfiit să o numim şi-a ţesut pânza treptat, treptat şi, ceea ce-i demn de semnalat, aceasta nu s-a destrămat vreodată. A rezistat lucrării pernicioase a timpului. În anii studenţiei probabil că instinctul m-a îndreptat spre domnia sa şi l-am ales conducător al lucrării mele de diplomă cu o temă despre Geo Bogza. Din păcate pentru mine, n-am finalizat lucrarea cu el, ci cu un alt dascăl valoros, Ion Sârbu; Liviu Leonte plecând în 1964 la Mont­pellier, unde s-a aflat în fruntea lectoratului de limba şi literatura română (1964-1966) şi apoi mâitre de conférences (1966-1968). Dobândise reputaţia de strălucit cunoscător al limbii şi culturii franceze, deşi nu a avut cum termina specializarea în franceză ca urmare a desfiinţării acesteia la Iaşi în 1950.

A continuat facultatea la română, dar n-a părăsit nici preocupările privitoare la limba şi literatura franceză, perfecţionându-se în acest domeniu ca autodidact şi sub influenţa ilustrului comparatist N.I. Popa, remarcabil exeget al literaturii din hexagon. Această carte de vizită a stat la baza celei de-a doua chemări în Franţa, între 1990 şi 1994, de data asta ca profesor invitat la Universitatea din Toulouse. În intervalul respectiv, Liviu Leonte a pregătit cel de-al doilea doctorat, ce-a succedat celui din 1979, având ca subiect „Influenţa lui Marcel Proust în literatura română”, susţinut cu brio în 2005.

În semn de recunoştinţă pentru contribuţia sa însemnată la dezvoltarea raporturilor culturale franco-române, Franţa l-a numit în anul 2002 „Chevallier dans l’Ordre de Palmes Académiques”.
M-am regăsit cu profesorul Liviu Leonte după revenirea sa în România în 1968. Peste doi ani a preluat pentru un deceniu conducerea revistei „Cronica”, căreia i-a conferit în condiţii deloc simple, ci constrângătoare, ceva din ştaiful şi substanţa ideatică a publicaţiilor franceze de gen. În paginile hebdomadarului cultural ieşean s-au etalat în acea perioadă calităţile de fin şi profund analist al literaturii ale criticului literar Liviu Leonte. A fost considerat unul dintre imbatabilii diagnosticieni mai ales în materie de proză. Cronicile sale vădeau capacitatea de a descoperi unicitatea, dar şi ştiinţa înscrierii operelor analizate în contexte mai largi şi definitorii. Uneltele criticului erau mânuite cu exigenţă, cu apetit comparatist, dar şi cu dreaptă judecată, sine ira et studio, ceea a asigurat perenitatea judecăților sale critice. În aceeaşi perioadă ni s-a relevat puternica şi originala sa contribuţie pe tărâmul istoriei literare. A trudit jertfitor, având ca model pe Perpessicius, spre a ne reda în integralitate opera lui Costache Negruzzi. A scos la lumină acest tezaur, ştergând, la rându-i, colbul de pe uitatele şi chiar pierdutele opuri negruzziste. L-a situat pe columnă pe acest mare scriitor, cap al prozei româneşti prin nuvela „Alexandru Lăpuşneanu”. A făcut-o prin editarea operei, între care trei ediţii critice, şi o cercetare plină de acribie şi de adâncime a creaţiei lui Costache Negruzzi sub forma unei antologice monografii. Aceste strădanii, ce merită reverenţa şi neuitarea, au fost încununate cu Premiul „Perpesiccius”, cu premii ale Academiei Române şi Uniunii Scriitorilor.

 Liviu Leonte a izbutit în această întreprindere aşa de grea, dar de atâta folos neamului său, pentru că avea la îndemână toate mijloacele necesare. Literatul rasat era dublat de un filolog solid şi amândoi erau înflăcăraţi de o mare pasiune în ducerea la bun sfârşit a misiunii asumate. Savantul, omul de condei subţire, dascălul vocaţional se întâlneau în făptura lui Liviu Leonte cu omul de lume, care ştia ca nimeni altul să se bucure de viaţă, de prieteni, de clipa ce i s-a dat, ca nu cumva să se lepede fără să-i guste licoarea.

 M-am întrebat adeseori cum a fost cu putinţă ca în amfora acestei fiinţe de o eleganţă proverbială să se împreuneze atâtea calităţi. Am pus izbânda pe seama darului din părinţi în părinţi, a zestrei primite, şi bine grijite mai apoi, în casa mamei şi a tatălui, învăţători haretieni. S-a alăturat un alt filon la fel de bogat, cel al şcolii, cu acumulările din perioada de studii la Liceul Internat din Iaşi, absolvit ca şef de promoţie în 1947. Pleca din acea venerabilă instituţie bogat, în stare să-şi ia zborul spre culmi. Primise şi absorbise tot ceea ce era necesar lucrării înalte. Studiile universitare, sub înrâurirea unor minţi luminate, precum N.I. Popa, Alexandru Dima şi Gheorghe Ivănescu, au desăvârşit ceea ce atât de râvnitor şi înţelept discipolul adunase ca într-un fagure, mierea splendorilor cuvântului, sporită necontenit. Suişul neîntrerupt s-a făptuit prin credinţa în munca fără de preget şi structurarea existenţei în jurul unor valori cardinale, cărora le-a rămas nesmintit ataşat. Aşa s-a forjat cărturarul, slujitor exemplar al vocaţiei şi înmulţitor al talantului sortit la venirea pe lume.

 „Dom’ profesor” a urcat la ceruri. A plecat lăsând urme durabile asemenea tuturor celor care trec prin viaţă cu pravila împlinirii cu har şi sacrificii a datoriei încredinţate de Dumnezeu.