Biserică şi societate
„Smerenia este un mare potenţial al timidităţii“

„Smerenia este un mare potenţial al timidităţii“

Maria Burlă, 18 August 2013
Timiditatea nu e nici pe departe o povară sau un dat cu care ne naştem şi cu care nu putem face nimic. Vă invit să depăşim simţul comun şi să cercetăm mai adânc acest mod de a fi, descoperind aspectele pozitive ale timidităţii, dar şi soluţiile duhovniceşti şi psihologice ale părţilor ei negative. Ne-au ajutat în acest demers arhim. Nichifor Horia, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor, protos. David Roşca, protos. Dosoftei Dijmărescu şi protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna, dar şi psihologii şcolari Roxana Dumitru de la Şcoala „Ion Simionescu“ şi Liliana Anton de la Şcoala gimnazială „D. D. Pătrăşcanu“ din Iaşi.
 
La ce sunt buni timizii? Ei au capacitatea de a gândi mai profund şi pornind de la faptul că au întâmpinat dificultăţi, pot să-şi dezvolte o maturitate afectivă şi o empatie mai ridicată în raport cu persoanele care se confruntă cu probleme.
 
Potrivit protos. David Roşca, timiditatea cea bună îl predispune pe om spre anumite calităţi sufleteşti, cum ar fi gingăşia, buna cuviinţă, negrăbnicia, cuminţenia şi calmul. „Acestea, însă, sunt foarte volatile în sufletul timidului şi pot dispărea la orice adiere de vânt. De aceea, ele trebuie întărite printr-o viaţă creştinească autentică şi care să maturizeze persoana în cauză, astfel încât să nu fie doar nişte reacţii la nivel psihologic, ci virtuţi creştineşti asumate în chip duhovnicesc, din dragoste faţă de Dumnezeu“, subliniază Sfinţia Sa.
 
„Primind ajutor de la un psiholog, timizii încep să conştientizeze că şi ei sunt buni, şi ei sunt capabili, şi ei au multe calităţi la care nu s-au gândit. Acel copil care e timid are mai multă bună-cuviinţă şi o prezenţă mai agreabilă, mai plăcută, mai reţinută; poate fi şi mai religios, poate avea nişte idealuri. Nu e un copil care provoacă probleme“, e de părere Liliana Anton, psiholog şcolar.
 
Persoanele timide pot să descopere, la un moment dat, că sunt foarte valoroase într-un anumit domeniu. De exemplu, desenează, scriu, modelează sau sculptează extraordinar şi astfel îşi arată emoţiile - pe care nu reuşeşc să şi le exprime pe cale verbală - într-un mod artistic, cu sens, care le fac să se simtă deosebite şi chiar să fie deosebite.

Acţiunea este soluţia pentru timizi, nu pasivitatea

Psihologii şcolari ne spun că nu există o terapie comună sau o soluţie salvatoare, ci, în funcţie de elev, se personalizează un plan. „Discutăm problema în sine, o luăm de la început şi desfacem firul în patru. Copilul, la un moment dat, se luminează, vede cauza timidităţii; acolo trebuie să ajungem pentru a putea lucra. Sunt jocuri de rol, în cadrul consilierii de grup. Avem şi un interviu pe care îl aplicăm şi cu ajutorul căruia putem să ne facem un tablou asupra copilăriei, asupra relaţiilor cu ceilalţi din jur. Adesea am descoperit că această problemă este, de fapt, învelită în mai multe probleme“, consideră Liliana Anton, psiholog şcolar.
 
Unii elevi timizi au suportul familiei. „Vin părinţii şi-mi spun: «Aşa am fost şi eu şi îl înţeleg. Abia în liceu am reuşit să socializez, să mă privesc altfel pe mine şi pe ceilalţi» sau: «Aşa am fost şi eu, aşa sunt şi acum, nu am reuşit şi mi-aş dori ca măcar el să poată să depăşească timiditatea. Tocmai de aceea vin la dumneavoastră, să mă ajutaţi cumva» şi cer acest lucru. Sunt părinţi care, în schimb, nu înţeleg. Ei nu s-au confruntat cu această problemă şi-mi spun: «Domâle, eu nu pot să înţeleg. Îi dau tot ce vrea el, îi ofer totul, am şi eu nişte pretenţii de la el. Copilul trebuie să vină acasă cu nişte rezultate. Nu vine, nu mă interesează care este cauza. Nu se străduieşte suficient»“, arată Roxana Dumitru, psiholog şcolar.
 
O timiditate excesivă netratată poate avea drept consecinţă rezultate şcolare scăzute care, în timp, pot conduce uneori la dorinţa de abandon şcolar, la o relaţionare deficitară cu ceilalţi. De aceea, această problemă nu trebuie neglijată. Dacă persoana în cauză nu solicită ajutor, ceilalţi (părinţii, rudele apropiate, profesorii, colegii) sunt datori să sesizeze mai departe, până ca situaţia să se agraveze.

„Să ne construim orice relaţie, numai reală să fie“

Ce soluţii propune Ortodoxia pentru timiditate? Conlucrarea cu un duhovnic, participarea la Sfintele Taine ale Bisericii şi respectarea învăţăturii creştine constituie trei coordonate pentru lupta cu orice patimă, inclusiv pentru timiditate.
 
Protos. Hrisostom Ciuciu spune că timiditatea nu este o boală în adevăratul sens al cuvântului; este numai o deviere, iar orice deviere tinde să fie îndreptată. „Smerenia este un mare potenţial al timidităţii. Timizii sunt cei care parcă îi determină cel mai mult pe cei din jurul lor să ia măsuri. Un bolnav de mânie sau paranoic nu te poate îndemna să-l vindeci, aşa cum te îndeamnă indirect un timid. E strigătul mut cel mai puternic în cazul timizilor. Ştiţi de ce? Tocmai datorită acelei sensibilităţi care cheamă. Acea sensibilitate va atrage, întotdeauna va atrage. Adânc pe adânc cheamă. Timiditatea din el atrage timiditatea din mine. Să încercăm să ne construim orice relaţie, numai reală să fie“, apreciază Sfinţia Sa.
 
Protos. David Roşca consideră că prima soluţie este întotdeauna rugăciunea cea stăruitoare şi din toată vremea, care este hrana şi respiraţia sufletului.
 
„Rugăciunea nu este o mantra sau un text frumos, liniştitor; ea este o modalitate de unire, un instrument de cunoaştere, ea te stimulează să pătrunzi din ce în ce mai adânc în esenţa ta. Cu cât e mai înaltă şi din toată inima, cu atât iese la iveală acest lăuntru din ce în ce mai adânc şi care este pus în legătură cu alte subiecte, cu Dumnezeu, cu sfinţii, cu îngerii, cu oamenii“, subliniază protos. Dosoftei Dijmărescu.
 
Potrivit protos. David Roşca, a doua mare soluţie este nevoinţa silirii de sine. Ea solicită mult efort şi cere mobilizarea întregii voinţe a persoanei, spre a înfrunta şi a merge în chip direct împotriva curentului de gânduri şi emoţii, ,,chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru“. A treia mare soluţie constă în a nu sta de vorbă cu gândurile, a avea oarecum o atitudine de nepăsare faţă de ele, de ignorare a lor. În realitate însă, cele trei mari metode arătate mai sus nu sunt separate, ci trebuie îmbinate.

„E şi un resort al mândriei care le ţine pe toate“

Totuşi, adesea timizii nu caută să-şi vindece timiditatea, ci s-o ascundă, s-o cosmetizeze. Aşa consideră arhim. Nichifor Horia: „Nu-mi propun să trăiesc o anamneză adevărată în faţa lui Dumnezeu pentru a-mi vedea cauza timidităţii, să-L rog să mă vindece, ci îmi propun doar ca ea să nu se vadă. Vreau să-mi ascund timiditatea, dar când mă trădează ceva, mă urăsc, mă dispreţuiesc şi mă pedepsesc pentru că n-am ascuns-o destul de bine. Mă osândesc nu pentru că n-am vindecat-o, ci pentru că n-am ascuns-o. E şi un resort al mândriei care le ţine pe toate, dar, negreşit, rugăciunea atentă „Doamne Iisuse“ ne va descoperi aceşti balauri care sunt în noi, mai mici sau mai mari, şi ne va da puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu ne mai temem de ei“, accentuează Sfinţia Sa.
 
În împrejurările concrete ale vieţii se află foarte multă purtare de grijă a lui Dumnezeu şi capacitatea de a ieşi din probleme. „Când avem o patimă pe care nu putem să o depăşim, Dumnezeu ne scoate în cale întâmplări tocmai pentru a o depăşi. Soluţia nu este în alte părţi. Nu trebuie să te duci în India, pe submarine sau în spaţiul cosmic, ca să te vindeci de timiditate. În viaţa de zi cu zi, care-i, şi ea, rânduită, sunt nişte chemări, nişte propuneri ale lui Dumnezeu pentru noi, iar dacă reacţionăm corect în întâmplările respective, atunci am mai parcurs o parte din recuperarea noastră“, concluzionează protos. Dosoftei Dijmărescu de la Mănăstirea Putna.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!