Religie şi ştiinţă
Societatea prosperă şi fiul risipitor

Societatea prosperă şi fiul risipitor

Diac. Adrian Sorin Mihalache, 28 Februarie 2010

S-a spus de nenumărate ori că ştiinţa a scos şi scoate încă la lumină mistere privind viaţa şi lumea în care trăim şi că ea ne oferă răspunsuri sau o parte din răspunsurile la unele întrebări cu privire la lume şi viaţă. S-a menţionat în repetate rânduri că, prin explorarea lumii şi prin descoperirile făcute în ea, ştiinţa şi tehnologia au îmbunătăţit calitatea vieţii şi au dezvăluit tot mai mult înţeleapta alcătuire a universului. În acelaşi timp, şi cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi tehnica ce se naşte de pe urma ei ar putea proba tot mai bine că oamenii sunt înzestraţi cu raţiune, fiind în stare să pătrundă raţionalitatea creaţiei şi să pună lucrurile şi puterile lumii create în operele lor, în slujba vieţii şi a semenilor lor.

Însă în societatea actuală există şi semne care arată că ştiinţa nu a oferit doar răspunsuri la unele întrebări, ci a creat şi situaţii ameninţătoare. La fel, nici tehnologiile nu au soluţionat doar o sumedenie de probleme, ci au şi creat multe altele. Dominată în aproape toate aspectele ei de „multa ştiinţă“, lumea în care trăim nu este totuşi luminată şi de mai multă înţelepciune. Inechităţile sociale, injustiţia, conflictele armate, expansiunea civilizaţiei şi a consumului ce ameninţă o sumedenie de specii, economizarea excesivă a vieţii şi multe altele ca acestea o dovedesc din plin.

Spectacolul post-modern - inflaţia „dezmierdărilor“ sofisticate

Pe de o parte, societatea prosperă spre care ne îndreptăm ar putea fi situată în postura fiului risipitor, în vremea când el se pregătea să părăsească casa părintească. Spunem aceasta pentru că, într-un fel, lumea în care trăim pare preocupată tot mai mult să identifice rezervele naturale, să dezvolte ştiinţa, să pună la punct tehnologii cât mai rafinate care să-i asigure siguranţă şi confort, este interesată să întreţină mecanismul economic global cât mai dinamic, având în atenţie mişcarea mărfurilor şi a capitalului care-i asigură creşterea prosperităţii… Toate acestea s-ar putea regăsi în gestul simbolic pe care fiul risipitor l-a făcut, când „şi-a luat partea de avere care i se cuvenea“ pentru a începe o viaţă pe cont propriu. Economizarea excesivă a vieţii împinge omenirea în postura de a evalua tot mai atent resursele şi puterile pe care le are la dispoziţie, tocmai pentru a se aşeza cât mai confortabil în oportunităţile circumstanţiale ale economiei şi în abundenţa de lucruri efemere a acestei epoci. Prin acestea, societatea prosperă se îndepărtează, de fapt, de interogaţiile metafizice, cum sunt cele ce privesc sensul vieţii şi al morţii, originea şi finalitatea universului. Năzuinţele lumii sunt, aşadar, departe de locul unde stau ascunse răspunsurile acelor întrebări; departe de „casa părintească“ a Tatălui ceresc.

Pe de altă parte, s-ar putea spune că, în multe privinţe, lumea în care trăim ne propune să trăim chiar acum viaţa fiului risipitor, viaţa petrecută departe de casa părintească, când şi-a risipit partea de avere. În multe aspecte, spaţiul de viaţă al omului contemporan seamănă cu un vast teritoriu al „risipirii de sine“, împresurat cu tot mai multe „dezmierdări“ sofisticate: competiţii cu mize substanţiale, experienţe cu caracter ludic, oferte de consum, voyerism, tentaţii de divertisment, sporturi extreme.

Belşug de lucruri şi „foamete mare“ de sens

Nici ştiinţa nu pune stavilă acestei „risipiri de sine“ a omului modern. Foarte adesea, în tehnologii, omul vede cu precădere puterile lui inginereşti mai degrabă decât proprietăţile extraordinare ale materiei, chiar dacă abia acelea fac posibilă punerea în operă. Până să vadă în televizor, în computer sau în autoturism materia extraordinară a lumii, dăruită de Dumnezeu cu imense capacităţi de combinare şi de încorporare a proiectelor lui, până să vadă acestea, privirea şi admiraţia omului se opresc în lucruri şi la propriile realizări.

Tehnica şi tehnologiile, ca roade ale „pomului creat“, obţinute prin osteneala inginerească a omului, sunt „plăcute la vedere“ şi „bune“ în multe situaţii concrete de viaţă. Ele accentuează în om sentimentul că deţine puteri nesfârşite, eliberate prin ştiinţă şi tehnică de cea mai mare parte a constrângerilor antropologice. Ne deplasăm de mii de ori mai repede decât o poate face corpul nostru. Culegem imagini şi informaţii din teritorii vaste, dincolo de puterea simţurilor. Construim molecular sau chiar la scară atomică materiale noi, cu proprietăţi pe care le putem alege şi combina după nevoi...

Prin tehnologie, stăpânirea omului peste lumea creată prinde tot mai mult accentele unei simple subjugări; împroprierea unei averi asupra căreia omul are, tehnologic vorbind, tot mai multă putere şi tot mai multă libertate de decizie. Însă, voind să fie stăpân peste ea, un fel de mic dumnezeu peste lume, omul ajunge să pună puterile lumii în slujba plăcerilor lui egoiste şi se îndepărtează de Dumnezeu. La fel ca în episodul paradisiac, omul preferă adesea „roadele tehnologiei“, „extrase“ din pomul creaţiei, şi, precum fiul risipitor, el alege să trăiască pe cont propriu.

Dar, pentru om, făptură creată după chipul lui Dumnezeu, o viaţă pe cont propriu, fără Dumnezeu, nu înseamnă decât înstrăinare. În fapt, omul nu stăpâneşte etic şi tehnologic peste „lucrurile lumii create“, ci ele îl stăpânesc pe dânsul. Frumuseţea exterioară şi gustul rodului din pomul cunoştinţei binelui şi al răului au contat mai mult în alegerea părinţilor primordiali, decât toate celelalte daruri dăruite de Dumnezeu. („... rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit...“ - Facere 3, 6). La fel se întâmplă şi astăzi: lumea lucrurilor intră cu „dezmierdările“ ei frumoase şi confortabile în viaţa omului din societatea risipei. Şirul noutăţilor, al modelelor noi, al dispozitivelor tot mai performante destinate să ne sprijine viaţa pare nesfârşit. Extensii tot mai rafinate, modele tot mai ergonomice, dispozitive cu funcţii tot mai suportive, roboţi tot mai asertivi sunt toate gata să intre pe piaţă. Prin ele, dezideratul economic al industriilor pătrunde adânc în intimitatea vieţii oamenilor, agăţându-se de convingerile lor ultime. Economizarea vieţii fixează ţinte de marketing peste tot: orice producător care se respectă va încerca, fără întrerupere, să convingă cât mai mulţi cumpărători de faptul că ceea ce oferă el este produsul prin excelenţă, un avantaj real şi o achiziţie de absolută necesitate.

Însă îmbogăţirea omului cu lucruri trecătoare îl sărăceşte spiritual. Fiul risipitor nu a simţit golul decât numai la o vreme: sărăcia spirituală, foametea mare s-a făcut simţită în „lumea lucrurilor“ după ce el a cheltuit tot ceea ce avea. Golul acesta, instaurat în fiinţa umană după ce ea a experiat bucurii trecătoare, apare de fiecare dată în sufletul celui ce a încercat să acopere nevoia de sens cu lucruri din lume. Situaţia este inevitabilă, tocmai pentru că infinitele năzuinţe spirituale ale omului, foamea şi setea după Dumnezeu1 nu pot fi potolite, nu pot fi acoperite cu lucruri finite.

Instrumentalizarea ştiinţei (re)acoperă descoperiri edificatoare

Spre deosebire de cei ce explorează în laborator adâncurile materiei şi descoperă proprietăţile ei extraordinare, consumatorul ce utilizează dispozitivele tehnice are mai puţine prilejuri de a contempla lumea ca dar al lui Dumnezeu. El admiră mai degrabă suprafaţa realizărilor omeneşti decât structurile adânci care au permis aceste opere; mai degrabă varietatea de forme create, diversitatea modelelor noi, decât darul şi responsabilitatea imense care vin odată cu puterea de a înţelege şi decide cu privire la folosinţele resurselor materiale ale lumii create. Prin desişul noutăţilor efemere care abundă în piaţă şi viaţă, asaltat şi cucerit de oferte insistente, tot mai seducătoare şi mai convingătoare, omul este din ce în ce mai puţin în stare să resimtă purtarea de grijă a lui Dumnezeu care a rânduit creaţia aceasta minunată ca el să crească prin experierea şi întrebuinţarea ei.

Astăzi, piaţa este cea care pare să cuprindă tot mai mult lumea. Creaţia întreaga se vede mai degrabă ca un şantier: se forează adânc după resurse, se caută o tot mai bună circulaţie a mărfurilor, se instrumentalizeată economic tot ce se poate. Imperativul rentabilizării economice a vieţii şi a idealurilor tensionează sufletul omului ce resimte, în adâncul său, imboldul unor întrebări existenţiale, nevoia de comuniune cu semenii sau descoperirea frumuseţii lui Dumnezeu.

Preocuparea aceasta excesivă pentru prosperitatea economică, asigurată prin dezvoltarea ştiinţelor şi tehnologiilor, antrenează şi multe probleme. Bunăstarea alimentează risipa, 20% din populaţia ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare consumând 86% din resursele şi bunurile de consum ale pieţii. În acelaşi timp, în ţările prospere cheltuielile pentru divertisment au crescut în mod constant2. De partea cealaltă, situată dincolo de ţinutul risipei, aproape 3 miliarde de oameni - jumătate din populaţia globului - trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi3. Conflictele militare nu se sting, foarte mulţi copii şi tineri care nu au acces la educaţie sau la servicii medicale minime nu au speranţe de viitor...

Întreaga lume vie posteşte

Pe de o parte deci, lumea în care trăim, cu oportunităţile tehnologice şi cu descoperirile ştiinţelor, străluceşte precum rodul dorit de protopărinţi. Pe de altă parte, aceeaşi lume se dezvăluie ca teritoriu al exilului, situat în afara Edenului, ca ţinut marcat de „foametea mare“ -a lipsei de sens, de suferinţa fiinţelor umane neîmplinite de paleativul tehnologic, nemulţumite deplin de răspunsurile formulate ştiinţific. Suferinţă aceasta este adesea cauzată sau agravată de prosperitatea risipitoare a lumii spre care ne îndreptăm şi noi.

Dar lumea este, în acelaşi timp, şi un indicator către viaţa cea bună. În această ultimă privinţă, mediul înconjurător este un excelent exemplu, care amendează risipa societăţii de consum.

Mai întâi că toate vietăţile din natură trăiesc economic; nu consumă niciodată în exces şi nu fac niciodată risipă de resurse. La fel, sistemele fizice nu consumă niciodată mai multă energie decât este necesar. Potrivit legilor cunoscute până acum, în întreaga lume vie, pentru atingerea unei ţinte este ales, de fiecare dată, drumul ce presupune costurile cele mai mici. Într-un anumit sens mai larg, desigur, întreaga lume vie posteşte! Din perspectivă teologică, această „cumpătare“ a vieţii organismelor vii provine din conformitatea vieţuirii şi mişcării lor prin lume cu raţiunile sădite în ele de Dumnezeu.

Mai mult, este semnificativ că diversitatea extraordinară a speciilor, fertilitatea extraordinară a vieţii şi bogăţia roadelor naturii pe care le vedem în lumea înconjurătoare nu vin din risipă, ci tocmai dintr-o invariabilă abordare economică de care dau dovadă toate speciile vii. Ei bine, eleganţa şi simplitatea naturii, modul economic în care funcţionează procesele ei4 indică ideea că omul societăţii prospere trebuie să se resitueze în raport cu întreaga creaţie şi cu semenii săi!

Postul şi pocăinţa - trecere edificatoare de la aparenţe la adevăr

În Pilda fiului risipitor, abia experienţa ascetică a foamei, ce simbolizează nevoia stringentă de sens, descoperă fragilitatea existenţei umane; chiar dacă poate să folosească lumea după bunul plac, chiar dacă poate dispune de averea sa cum voieşte, omul, fiinţă spirituală, nu se poate împlini prin ea. Abia tensiunea ascezei şi forţa transfiguratoare a pocăinţei îl învredniceşte pe om să îmbrace „haina nouă“ a botezului, redobândind demnitatea de fiu al lui Dumnezeu după har. Iar acum, ca o încununare a regăsirii sale, după ce a fost pierdut în lumea dezmierdărilor şi omorât de patimile aprinse pentru ele, hrana trecătoare a lumii este înlocuită cu ospăţul împărătesc al Sfintei Euharistii. Prin viaţa duhovnicească, omul îşi vine în fire şi redobândeşte dragostea faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. Nu doar traiul cumpătat şi raţional (ratio însemnând, în limba latină, între altele şi măsură). El primeşte mai mult decât a pierdut. Nu ajunge doar la o viaţă în armonie cu vieţuitoarele din natură. El primeşte puterea de a oferi din ceea ce are şi semenilor lui, dar mai ales primeşte, prin puterea Jertfei lui Hristos, puterea să jertfească mintea şi inima lui, trupul şi viaţa sa lui Dumnezeu. Şi, golindu-se de patimile egoiste, el se umple de prezenţa lui Dumnezeu, coborând energiile dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, prin sufletul lui în trupul lui şi prin trup în întreaga creaţie.

În acest fel, omul se dezvăluie ca fiind singura fiinţă purtătoare a chipului lui Dumnezeu, chemată să subordoneze întreg planul vieţii biologice şi sensibile vieţii spirituale şi inteligibile, în vederea unei tot mai intense dobândiri a harului şi a unirii cu Dumnezeu. z

1 Expresia este preluată după titlul lucrării Foame şi sete după Dumnezeu. Înţelesul şi folosul postului, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, 2010.

2 Este deajuns să spunem că turismul, în raport cu alte ramuri, este, de departe, prima industrie a lumii, sectorul reprezentând în 2000 aproximativ 11% din PIB-ul mondial. Cifra încasată de întreprinderile culturale în 2000 ajungea la 515 miliarde de euro, potrivit UNESCO. Ea va creşte aproape de două ori mai repede decât media celorlalte sectoare economice Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală. Eseu asupra societăţii de hiperconsum, Editura Polirom, 2007, p. 51-52.

3 Dăm aici doar două mici exemple: Un studiu publicat în 2008 arată că numai consumatorii din Marea Britanie aruncă, în fiecare an, hrană în valoare de 10 miliarde de lire sterline (aproximativ 15 miliarde de euro!) Martin Hickman (Consumer Affairs Correspondent), „What a waste: Britain throws away £10bn of food every year“, în rev. The Independent, 8 mai, 2008, disponibil la http:// www.independent.co.uk. Un alt studiu, făcut în 2004, arată că în SUA 14% din produsele destinate hranei sunt aruncate, jumătate dintre ele fiind încă nedesfăcute! (Half of US food goes to waste, disponibil în www. foodproductiondayli.com).

4 Marcelo Gliser, „Emergent Realities in the Cosmos“, în vol. Information. 100 perspectives on science and religion, ed. Charles L. Harper Junior, Templeton Fundation Press, 2005, p. 149.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!